Între două lumi: Povestea unei mame la răscruce

— Nu vreau să o văd la mine în casă, mamă! Vocea lui Radu răsună ca un trăsnet în bucătăria noastră mică, unde aburii de la cafea se amestecă cu mirosul de pâine prăjită. Îmi strâng halatul pe lângă corp, încercând să-mi ascund tremurul mâinilor. E dimineață devreme, dar ziua mea de naștere se apropie cu pași repezi, iar liniștea pe care o așteptam e departe.

— Radu, nu pot să nu o invit. E soția ta… și copiii ei sunt parte din viața ta acum, îi spun încet, cu glasul stins. Dar el își dă ochii peste cap și iese trântind ușa. Rămân singură, cu ceașca de cafea tremurândă și cu inima grea.

Mihaela a apărut în viața noastră acum doi ani. O femeie frumoasă, dar mereu pe fugă, cu doi copii mici dintr-o căsnicie anterioară. Radu s-a îndrăgostit nebunește de ea, iar eu am încercat să fiu deschisă. Dar de la început am simțit că nu mă place. Mă privește mereu ca pe o intrusă în propria mea casă. Când vine la noi, vorbește puțin, iar copiii ei răstoarnă totul prin sufragerie. Mă simt ca o străină în casa pe care am construit-o cu atâta trudă.

Anul trecut, la ziua mea, Mihaela a venit târziu și a adus un tort cumpărat de la supermarket. Nici măcar nu l-a scos din cutie. A stat la masă cu telefonul în mână, iar copiii ei au alergat prin casă până au spart vaza primită de la mama mea. Radu s-a supărat pe mine că am ridicat vocea la cei mici. După aceea, nu am mai vorbit cu Mihaela aproape deloc.

Acum, când mă gândesc la ziua mea, simt un nod în gât. Nu vreau să-mi petrec aniversarea într-o atmosferă tensionată. Dar dacă nu o invit, Radu se va supăra și mai tare. Dacă o invit, știu că voi sta toată seara cu inima strânsă, numărând minutele până când vor pleca.

Seara, îl aud pe soțul meu, Ion, bombănind în sufragerie:
— Las-o pe Mihaela să vină! Ce vrei să faci? Să-l pierzi și pe Radu?

Îl privesc lung. Ion nu a fost niciodată omul vorbelor multe, dar acum simt că nici el nu mă mai înțelege. Mă simt singură între doi bărbați care trag fiecare în altă direcție.

Într-o zi, primesc un mesaj de la Radu: „Te rog să nu faci vreo scenă de ziua ta. Mihaela vine doar pentru mine.”

Mă doare fiecare cuvânt. Îmi dau seama că fiul meu nu mai e băiatul care venea să mă îmbrățișeze după școală. Acum are propria lui familie și eu sunt undeva la margine.

În ajunul zilei mele de naștere, stau în bucătărie și pregătesc sarmale. Mâinile îmi tremură când rulez foile de varză. Mă gândesc la mama mea și la cum ne aduna pe toți în jurul mesei, fără certuri sau tensiuni. Oare unde am greșit eu?

— Mamă, pot să te ajut? aud vocea fiicei mele, Irina.

Irina e singura care pare să mă înțeleagă. Ea nu a avut niciodată conflicte cu Mihaela; poate pentru că stau rareori împreună. Se așază lângă mine și începe să mă ajute la sarmale.

— Știi… poate ar trebui să vorbești deschis cu Mihaela. Poate și ea se simte stingheră aici.

O privesc neîncrezătoare.
— Eu? Să-i spun ce? Că nu-mi place cum mă privește? Că mi-e teamă să nu-l pierd pe Radu?

Irina zâmbește trist:
— Poate tocmai asta ar trebui să-i spui.

Ziua mea vine cu ploaie măruntă și cer plumburiu. Casa miroase a cozonac și a cafea proaspătă. Radu și Mihaela apar împreună, copiii lor alergând înaintea lor ca niște pui de vrabie scăpați din cuib. Mihaela poartă o rochie simplă și are ochii obosiți.

Încerc să zâmbesc când îi întâmpin.
— Bun venit… mă bucur că ați venit.

Mihaela îmi întinde un buchet de flori galbene.
— La mulți ani… sper că nu te deranjează că am venit cu copiii.

Vocea ei e stinsă, aproape speriată. Pentru prima dată văd nesiguranța din ochii ei.

Seara trece greu. Copiii răstoarnă din nou jucăriile prin casă, Ion bombăne ceva despre ordine, iar Radu încearcă să pară relaxat. La desert, Irina mă prinde de mână sub masă.
— Acum e momentul…

Mă ridic și merg spre Mihaela care stă retrasă pe canapea.
— Mihaela… putem vorbi puțin?

Se uită surprins la mine.
— Sigur…

Ieșim pe balconul micuț unde ploaia bate în geamuri.
— Știu că nu ți-e ușor aici… nici mie nu-mi e ușor să văd cum se schimbă familia noastră. Îmi iubesc fiul și vreau să fim bine toți… dar mi-e teamă că-l pierd dacă nu reușim să ne înțelegem.

Mihaela oftează adânc:
— Și mie mi-e teamă… mereu simt că nu sunt destul pentru voi. Că nu pot umple golul lăsat de altcineva…

Ne privim pentru prima dată ca două femei rănite, nu ca rivale. În tăcerea aceea apăsătoare simt cum cade o povară de pe umeri.

Când ne întoarcem în sufragerie, atmosfera e puțin mai caldă. Copiii râd, Radu mă privește mirat dar ușurat.

Seara se termină fără certuri sau lacrimi. După ce pleacă toți, rămân singură în bucătărie printre farfurii nespălate și resturi de tort.

M-am întrebat mereu dacă pot iubi familia fiului meu așa cum îl iubesc pe el. Poate că răspunsul e undeva între acceptare și renunțarea la propriile așteptări…

Oare câte mame trăiesc același conflict tăcut? Cum găsim echilibrul între dragostea pentru copiii noștri și nevoia de a ne păstra propriul loc în familie?