„Nu mai pot, mamă!” – O poveste despre sacrificiu, așteptări și eliberare într-o familie românească

— Ioana, încă dormi? Nu ți-e rușine? E aproape opt! Măcar fă-i și tu un mic dejun lui Vlad, că doar muncește toată ziua!
Vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Viorica, răsuna din holul apartamentului nostru de două camere din Drumul Taberei. M-am ridicat brusc din pat, cu inima bătându-mi nebunește. Vlad, soțul meu, dormea dus lângă mine, sforăind liniștit, ca și cum lumea întreagă ar fi fost la locul ei.

Am tras aer adânc în piept și am încercat să-mi adun gândurile. De câte ori nu mi-am promis că o să-i spun să nu mai intre peste noi fără să anunțe? De câte ori nu mi-am jurat că o să-i spun lui Vlad să-și pună mama la punct? Dar de fiecare dată am tăcut. Pentru liniște. Pentru că „așa se face”. Pentru că „familia e familie”.

M-am ridicat din pat și am tras pe mine un halat. În bucătărie, doamna Viorica deja scotea ouăle din frigider și bombănea:
— Dacă nu eram eu, cine știe ce-ar mânca băiatul meu! Tu nu vezi cât a slăbit?

Am simțit cum mă înroșesc la față. Vlad nu slăbise deloc, ba chiar începuse să prindă burtică de la atâtea beri băute cu băieții după muncă. Dar cine eram eu să-i spun mamei lui adevărul?

— Bună dimineața, doamnă Viorica, am spus încercând să-mi ascund iritarea.
— Bună dimineața, Ioana. Hai, pune de cafea! Vlad sigur vrea cafea când se trezește.

Am început să mă mișc mecanic printre dulapuri. În mintea mea, se derulau scenele ultimilor ani: cum am renunțat la jobul meu de la librărie ca să pot avea grijă de casă, cum Vlad îmi promitea că „o să fie bine”, cum fiecare discuție despre independența mea financiară se termina cu „lasă, dragă, ce-ți trebuie ție serviciu? Eu te întrețin!”

Într-o zi, i-am spus mamei mele la telefon:
— Mamă, nu mai pot. Parcă nu mai sunt eu. Parcă trăiesc viața altcuiva.
Ea a oftat greu:
— Ioana, răbdare. Toate femeile trec prin asta. Și eu am trecut. Dar uite că am rămas împreună cu taică-tu.

Dar eu nu mai voiam să fiu ca mama. Nu mai voiam să fiu ca toate femeile care tac și înghit.

În dimineața aceea, după ce Vlad s-a trezit și a venit în bucătărie cu ochii lipiți de somn, mama lui i-a pus farfuria cu omletă în față:
— Poftim, mamă! Să mănânci tot! Ioana era să uite de tine!
Vlad a zâmbit leneș:
— Mulțumesc, mamă. Ioana, aduci și niște pâine?

M-am uitat la el și am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu era prima dată când mă simțeam invizibilă în propria casă. Dar era prima dată când nu mai puteam suporta.

După ce au plecat amândoi — Vlad la muncă, doamna Viorica la piață — am rămas singură în bucătărie. M-am uitat la masa plină de firimituri și la chiuveta plină de vase nespălate. Am început să plâng în hohote. Nu pentru că era greu. Ci pentru că nu mai știam cine sunt.

În ziua aceea am luat o decizie. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Alina:
— Alina, pot să vin la tine câteva zile? Nu mai rezist aici.
Ea a tăcut o clipă, apoi a spus:
— Vino oricând. Știi că ușa mea e deschisă pentru tine.

Seara, când Vlad s-a întors acasă, i-am spus:
— Trebuie să vorbim.
El s-a uitat la mine mirat:
— Ce-ai pățit?
— Nu mai pot trăi așa. Nu mai pot să fiu servitoarea ta și a mamei tale.
A râs scurt:
— Hai măi, iar începi? Toate femeile fac asta! Ce vrei acum?
— Vreau să plec. Vreau să-mi găsesc viața mea.

A rămas cu gura căscată. Apoi a început să țipe:
— Și unde te duci? La cine? La maică-ta? La vreo prietenă? Crezi că o să-ți fie mai bine fără mine?

Nu i-am răspuns. Mi-am făcut bagajul în tăcere. Am lăsat cheile pe masă și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi.

Primele zile la Alina au fost ciudate. M-am simțit vinovată, rușinată, ca și cum aș fi făcut ceva rău. Mama m-a sunat plângând:
— Ioana, te rog frumos! Ce-o să zică lumea? Cum o să te descurci singură?
I-am spus doar atât:
— Mamă, vreau să fiu fericită.

Au trecut luni de atunci. Mi-am găsit un job part-time la o florărie micuță din cartierul Cotroceni. Am început terapia. Încet-încet, am început să mă regăsesc.

Vlad mi-a dat mesaje la început:
— Hai acasă! Fără tine nu e nimic la fel.
Dar eu știam că dacă mă întorc, totul va fi exact ca înainte.

Soacra mea a venit odată la florărie:
— Ioana, gândește-te bine! O femeie singură n-are niciun viitor!
Am privit-o în ochi și i-am spus calm:
— Poate că viitorul meu începe abia acum.

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Nu știu dacă o femeie poate fi vreodată cu adevărat liberă într-o lume care îi cere mereu să se sacrifice pentru ceilalți. Dar știu că azi respir altfel.

Oare câte dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin? Câte avem curajul să spunem „nu mai pot”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?