Fiica mea în Versace, eu în trening de la piață. Sunt oare o mamă rea?

— Iar ai cumpărat haine scumpe pentru Zina? Tu te-ai uitat la tine cum arăți? — vocea mamei mele răsună tăios prin bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă. Mă uit la treningul meu vechi, cu genunchii tociți, și la rochița roz cu logo Versace pe care Zina o poartă mândră, jucându-se cu păpușa pe covor. Îmi simt obrajii arzând de rușine și furie.

— E copilul meu, mamă! Vreau să aibă ce n-am avut eu niciodată. Ce e rău în asta? — răspund încet, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

Mama oftează adânc și-și freacă mâinile muncite de-o viață. — Nu hainele scumpe o fac fericită. Tu nu vezi că lumea râde de tine? Vecina Lenuța a zis că ești penibilă, că-ți dai toți banii pe prostii. Și tu umbli ca vai de tine!

Aș vrea să-i spun că nu mă interesează gura lumii, dar adevărul e că mă doare. De când am rămas singură cu Zina, după ce tatăl ei a plecat în Italia și n-a mai dat niciun semn, am simțit că trebuie să compensez lipsa lui cu ceva. Poate cu prea mult.

Îmi amintesc perfect ziua când am văzut prima dată rochița aceea într-un magazin online. Salariul meu de casieră la supermarket abia-mi ajunge pentru chirie și mâncare, dar am strâns bani luni întregi. Când a venit coletul, am plâns de bucurie. Pentru o clipă, am simțit că pot să-i ofer Zinei o lume mai frumoasă decât cea în care am crescut eu.

Dar lumea nu vede sacrificiul din spate. La grădiniță, educatoarea m-a privit lung când am venit să o iau pe Zina. — Mamă, dar ce frumoasă e rochița! Dar dumneavoastră… nu vă e frig în treningul ăsta subțire? — a spus cu un zâmbet fals.

Pe Facebook, pozele cu Zina îmbrăcată ca o prințesă au adunat sute de like-uri și tot atâtea comentarii răutăcioase. „Mai bine îi cumpărai cărți decât haine de firmă!”, „Săraca fată, o să crească răsfățată!”, „Te-ai gândit la viitorul ei sau doar la poze pentru internet?”. Am șters multe dintre ele, dar cuvintele au rămas ca niște zgârieturi pe suflet.

Seara, când Zina adoarme lângă mine, mă uit la chipul ei liniștit și mă întreb dacă fac bine ce fac. Oare chiar contează atât de mult hainele? Sau poate încerc să umplu un gol din mine, nu din ea?

Într-o duminică, la masa de prânz, tata a izbucnit:
— Nu mai arunca banii pe prostii! Când ai fost tu mică, aveai două rochii și erai fericită! Acum copiii nu mai știu ce-i aia lipsa!

— Dar eu știu prea bine ce-i aia lipsa! — am țipat fără să vreau. — Și tocmai de asta nu vreau ca Zina să simtă vreodată rușinea pe care am simțit-o eu când mergeam la școală cu pantofi rupți!

Mama a început să plângă încet. Tata a ieșit trântind ușa. Zina s-a speriat și a venit la mine:
— Mami, de ce plângi?

Am strâns-o tare în brațe. — Nu plâng, iubita mea. Doar mă gândesc cât de mult te iubesc.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria mea: la frigul din apartamentul vechi de pe strada Griviței, la sandvișurile cu margarină și zahăr, la râsetele colegilor când vedeau că port același pulover trei ani la rând. Am jurat atunci că fiica mea nu va trece prin asta.

Dar oare nu greșesc? Oare nu-i transmit Zinei mesajul că valoarea ei stă în hainele pe care le poartă? Când am văzut-o refuzând să se joace cu Mara, fetița vecinei de la trei, pentru că „nu are rochiță frumoasă”, am simțit un fior rece pe șira spinării.

Într-o zi, după serviciu, am găsit-o pe mama așteptându-mă în fața blocului.
— Hai să bem o cafea jos la colț. Trebuie să vorbim.

Am stat una lângă alta pe scaunele din plastic ale cafenelei ieftine.
— Nu vreau să te cert, fata mea — a început mama cu voce blândă. — Dar mi-e teamă că te pierzi pe tine încercând să-i dai Zinei tot ce n-ai avut tu. Copiii au nevoie de dragoste și timp cu părinții lor, nu doar de haine scumpe.

Am lăsat capul în jos.
— Poate ai dreptate… Dar mi-e frică să nu sufere cum am suferit eu.

Mama mi-a luat mâna peste masă.
— Sufletul unui copil nu se îmbracă în Versace. Se îmbracă în îmbrățișări și povești spuse seara.

Am plâns amândouă acolo, printre oameni grăbiți și pahare goale.

În seara aceea am intrat în camera Zinei și am găsit-o desenând două fetițe: una cu rochie roz și coroană, alta cu trening albastru și zâmbet mare.
— Cine sunt ele? — am întrebat-o.
— Eu și tu! — a spus veselă. — Tu ești cea mai frumoasă mămică!

M-am prăbușit lângă ea și am plâns în hohote. Poate că nu hainele ne fac fericite. Poate că dragostea noastră valorează mai mult decât orice etichetă scumpă.

Dar încă mă întreb: dacă nu-i dau tot ce pot acum, n-o să mă urască mai târziu? Sau poate greșesc încercând să-i ofer ceea ce eu n-am avut niciodată? Ce înseamnă cu adevărat să fii o mamă bună?