Tăcerea Fiului Meu: Povara unei Mame Românce

— Nu mai pot, doamnă Maria! Nu mai pot! De ce nu ne lăsați în pace? De ce simțiți nevoia să vă băgați mereu între mine și Vlad?

Vocea Irinei răsuna în receptor ca o lovitură de bici. Eram în bucătărie, cu mâinile încleștate pe marginea mesei, iar ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare. Vlad era acolo, știam asta, dar nu spunea nimic. Tăcerea lui era mai grea decât orice cuvânt. Am simțit cum mi se strânge inima, cum aerul devine greu și fiecare secundă se lungește ca o pedeapsă.

— Vlad? am șoptit. Ești acolo?

Niciun răspuns. Doar respirația lui, abia perceptibilă. Irina a continuat:

— Nu vedeți că îl sufocați? Că nu poate lua o decizie fără să vă consulte? Că nu suntem o familie adevărată din cauza dumneavoastră?

Am închis ochii. În minte mi-au venit toate momentele în care Vlad era mic și venea plângând la mine, cu genunchii juliți sau cu inima frântă de vreo notă proastă. Îl țineam strâns la piept și îi promiteam că totul va fi bine. Poate că am greșit atunci. Poate că l-am protejat prea mult.

— Irina, nu vreau decât să fiți fericiți… am încercat să spun, dar vocea mi s-a frânt.

— Atunci lăsați-ne! a izbucnit ea. Lăsați-ne să fim noi doi!

Apoi a închis. Am rămas cu telefonul la ureche, ascultând tonul de ocupat ca pe un ecou al singurătății mele. Vlad nu m-a sunat nici a doua zi, nici după o săptămână. Casa era prea mare și prea tăcută fără el. M-am plimbat prin camerele goale, atingând cu degetele fotografiile de pe pereți: Vlad la serbare, Vlad la absolvire, Vlad cu primul lui job. Mereu eu lângă el.

Mi-am amintit de tata, cum mă certa când eram mică: „Maria, nu-l ține sub fusta ta! Lasă-l să crească bărbat!” Dar cum să-l las? După ce soțul meu a murit într-un accident stupid la combinat, Vlad a fost tot ce mi-a rămas. Am muncit două schimburi la fabrică să-i pot da tot ce avea nevoie. Poate că am confundat dragostea cu controlul.

Într-o duminică, la biserică, m-a întrebat preoteasa dacă sunt bine. Am izbucnit în plâns. „Nu mai știu cine sunt fără băiatul meu”, i-am spus printre sughițuri. Ea m-a strâns la piept și mi-a șoptit: „Copiii nu sunt ai noștri pentru totdeauna.”

Seara aceea a fost cea mai grea. Am stat pe întuneric și am ascultat ploaia. M-am gândit la Irina: tânără, frumoasă, ambițioasă. Poate că vede în mine o amenințare. Poate că are dreptate. Dar cum să mă desprind? Cum să accept că nu mai sunt centrul universului fiului meu?

După două luni de tăcere, Vlad a venit într-o zi pe neașteptate. Avea ochii roșii și părea obosit.

— Mamă… putem vorbi?

Am dat din cap și i-am făcut ceaiul preferat cu lămâie și miere.

— Irina vrea să ne mutăm la Cluj, pentru jobul ei nou… Eu… nu știu ce să fac.

L-am privit lung. Era pentru prima dată când îl vedeam atât de nesigur.

— Vlad, tu ce vrei?

A ridicat din umeri.

— Nu știu… Mi-e teamă să nu te las singură.

Am simțit un nod în gât.

— Nu trăi viața ta pentru mine, Vlad. Eu mă voi descurca.

A izbucnit în plâns ca atunci când era copil.

— Mamă… mi-e frică să nu te pierd.

L-am luat în brațe și am plâns amândoi. În acel moment am înțeles: dragostea mea îl ținea captiv între două lumi. Am decis să-l las să plece.

Au trecut trei ani de atunci. Vorbim rar la telefon. Irina încă mă privește cu suspiciune când vin în vizită. Casa e tot goală, dar am început să merg la cursuri de pictură și să ies cu vecinele la plimbare prin parc.

Uneori mă întreb: dacă aș fi iubit mai puțin, ar fi fost Vlad mai fericit? Sau poate că uneori dragostea unei mame e ca o pătură prea grea — încălzește, dar apasă? Voi ce credeți?