Între patru pereți și patru inimi: Povestea mea la 67 de ani

— Mamă, nu cred că e o idee bună să te muți la noi. Avem și noi problemele noastre, copiii sunt mici, spațiul e mic…

Vocea fiicei mele, Irina, răsună în mintea mea ca un ecou dureros. Stau pe marginea patului, cu telefonul încă în mână, și simt cum pereții camerei mele parcă se apropie încet-încet, sufocându-mă. Am 67 de ani și pentru prima dată în viață mă simt cu adevărat singură. Soțul meu, Gheorghe, s-a stins acum trei ani, iar de atunci casa noastră mare din Ploiești a devenit un muzeu al amintirilor și al tăcerii.

Am două fete: Irina și Simona. Amândouă au plecat la București după facultate, s-au căsătorit, au copii, cariere, viață plină. Eu am rămas aici, cu grădina pe care nu mai am putere s-o îngrijesc și cu frigiderul care geme de singurătate. În fiecare seară, mă uit la pozele lor de pe Facebook și încerc să-mi amintesc cum era când casa era plină de râsete și certuri mărunte.

— Mamă, nu e vorba că nu te vrem… dar nici la Simona nu poți merge. Știi că soțul ei lucrează de acasă și are nevoie de liniște. Și apartamentul lor e mic…

Asta mi-a spus Irina la telefon, după ce am încercat să-i explic cât de greu îmi este să stau singură. Nu vreau să fiu o povară, dar nici nu mai pot să trăiesc așa. Mă dor oasele, mi-e teamă să ies pe stradă după ce s-a întâmplat cu vecina mea, tanti Viorica, care a fost jefuită chiar în fața blocului. Și totuși, când le spun fetelor mele că mi-e frică, că mi-e greu, primesc doar tăcere sau explicații logice.

— Mamă, ai pensie bunicică. Poate găsim o femeie să vină să te ajute prin casă… sau poate te gândești la un azil privat? Sunt foarte frumoase acum, nu ca pe vremuri…

Cuvântul „azil” mi-a tăiat respirația. Să mă duc acolo? Să-mi petrec ultimii ani printre străini? Să-mi las casa, grădina, amintirile? Nu pot. Dar nici așa nu mai pot.

Într-o seară ploioasă de aprilie, am sunat-o pe Simona. Vocea ei era grăbită.

— Mamă, sunt la birou… Ce s-a întâmplat?
— Nimic… doar voiam să aud vocea ta.
— Of, mamă… Am ședință. Te sun eu mai târziu.

N-a mai sunat. Am stat cu telefonul în mână până târziu, ascultând ploaia bătând în geamuri. M-am simțit ca o umbră uitată într-un colț de lume care nu mai are nevoie de mine.

A doua zi dimineață am găsit curajul să vorbesc cu vecina mea, tanti Maria.

— Dragă, copiii din ziua de azi… Nu mai sunt ca noi. Noi ne-am crescut părinții până la capăt! Dar vezi tu, fiecare are viața lui… Poate ar trebui să te gândești la ce vrei tu cu adevărat.

Ce vreau eu? Vreau să nu-mi fie frică. Vreau să simt că aparțin cuiva. Vreau să nu fiu o povară. Dar oare se poate toate astea?

Într-o duminică am decis să merg la București fără să anunț. Am luat trenul de dimineață și am ajuns la Irina pe la prânz. Când a deschis ușa și m-a văzut cu valiza în mână, a rămas blocată.

— Mamă! Ce faci aici?
— Am venit să vă văd… M-am gândit că poate pot sta câteva zile la voi.

S-a uitat la soțul ei, Mihai, care a dat din umeri. Copiii alergau prin casă și făceau gălăgie. M-au primit, dar am simțit din prima clipă că sunt un musafir nedorit. Irina era mereu grăbită, Mihai se retrăgea în dormitor sub pretextul muncii, iar copiii mă priveau ca pe o curiozitate exotică.

În a treia zi, Irina mi-a spus:

— Mamă, știu că ți-e greu singură… Dar nici aici nu e ușor cu toții sub același acoperiș. Poate ar trebui să te gândești serios la varianta cu azilul sau măcar la o femeie care să stea cu tine acasă.

Am plecat înapoi la Ploiești cu sufletul greu. Pe drum m-am gândit la mama mea — cum am avut grijă de ea până în ultima clipă, cum i-am suportat toanele și bolile fără să mă plâng niciodată. Oare eu unde am greșit? De ce copiii mei nu pot face același lucru pentru mine?

Câteva zile am stat în pat fără chef de nimic. Apoi am primit un telefon de la Simona:

— Mamă… Îmi pare rău că nu pot face mai mult pentru tine. Dar chiar nu avem spațiu și suntem mereu pe fugă. Poate ar trebui să-ți faci prieteni noi sau să te înscrii la un club pentru pensionari…

M-am uitat lung la peretele din fața mea. Prieteni? La 67 de ani? Să mă duc la cluburi? Să joc table cu niște oameni pe care nu-i cunosc? Mi se pare atât de straniu… Dar poate că asta e soluția: să-mi găsesc un nou rost printre străini.

Într-o zi am ieșit în parc și am stat pe bancă lângă niște doamne care discutau aprins despre rețete și nepoți. Am intrat timid în vorbă cu ele și am descoperit că fiecare are povestea ei: una a rămas văduvă ca mine, alta are copiii plecați în Italia și vorbește cu ei doar pe WhatsApp.

Am început să merg zilnic în parc și să stau cu ele. Încet-încet, am simțit că nu mai sunt chiar atât de singură. Am început să gătesc din nou pentru mine și pentru ele — o ciorbă de perișoare într-o zi, niște plăcinte cu mere în alta.

Irina mă sună acum mai des — dar tot pe fugă.

— Mamă, ești bine? Ai nevoie de ceva?
— Sunt bine, dragă… Am fost azi în parc cu fetele.
— Ce bine! Vezi că poți?

Poate că nu voi mai locui niciodată cu fetele mele. Poate că bătrânețea mea va fi altfel decât mi-am imaginat-o eu — fără nepoți alergând prin casă și fără cineva care să-mi aducă ceaiul dimineața. Dar am descoperit că încă pot găsi bucurie în lucruri mici: o vorbă bună pe bancă în parc, o floare nou apărută în grădină.

Mă întreb uneori: oare copiii mei mă iubesc mai puțin pentru că nu mă vor aproape? Sau pur și simplu lumea s-a schimbat atât de mult încât fiecare trebuie să-și poarte singur bătrânețea?

Voi ce credeți? E vina mea că am crescut fete independente sau e doar felul în care trăim acum?