Nuntă simplă, familie complicată: Cum am învățat să spun „nu”

— Nu se poate așa ceva, Irina! Cum să nu ai formație? Cum să nu ai măcar 150 de invitați? Ce-o să zică lumea?
Vocea doamnei Viorica răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de cozonac rămas de la Paște. Mă uitam la Vlad, logodnicul meu, care stătea cu ochii în pământ, frământându-și mâinile. Eu simțeam cum mi se strânge stomacul. Îmi venea să fug, să mă ascund undeva unde nimeni nu avea așteptări de la mine.

— Mamă, noi vrem ceva simplu. Să fim noi, câțiva prieteni apropiați și familia. Nu vrem să ne împrumutăm pentru o zi, am încercat să-i spun lui Viorica, dar vocea mea era firavă, aproape pierdută.

Ea s-a ridicat brusc de pe scaun și a început să gesticuleze:

— Irina, tu nu înțelegi! O nuntă e o datină, e mândria familiei! Eu am crescut cu gândul că băiatul meu va avea o nuntă ca-n povești. Ce-o să zică rudele din Focșani? Ce-o să spună vecinii? Că suntem săraci? Că nu ne pasă?

M-am simțit mică, invizibilă. M-am gândit la mama mea, care nu mai era de mult printre noi, și la tata, care abia reușea să se descurce cu pensia lui. Nu aveam bani de aruncat pe o nuntă fastuoasă. Dar nici nu voiam să-i stric visul Vioricăi. Și totuși… era viața mea.

În serile următoare, discuțiile s-au repetat ca un refren obositor. Vlad încerca să fie mediator, dar de fiecare dată ceda presiunii mamei lui. Eu plângeam pe ascuns în baie, cu prosopul la gură ca să nu mă audă nimeni. Prietena mea cea mai bună, Alina, mă suna și mă întreba:

— Irina, tu ce vrei cu adevărat?

Nu știam ce să-i răspund. Parcă nu mai aveam voie să vreau nimic pentru mine.

Într-o zi de duminică, când eram la masa de prânz la socri, Viorica a venit cu o listă lungă de invitați. Erau peste 200 de nume.

— Am vorbit deja cu restaurantul „La Pădure”. Au loc liber pe 15 august. Trebuie doar să confirmăm.

M-am uitat la Vlad. Ochii lui evitau ai mei.

— Vlad, tu ce părere ai? am întrebat încet.

El a ridicat din umeri:

— Nu vreau s-o supăr pe mama…

Atunci am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns până mi-au amorțit obrajii. În mintea mea se dădea o luptă: să cedez sau să spun ce simt? Dacă spuneam „nu”, riscam să stric totul. Dacă tăceam, mă pierdeam pe mine.

În noaptea aceea am visat-o pe mama. Mi-a spus doar atât: „Irina, ai dreptul la fericirea ta.” M-am trezit cu lacrimi pe față și cu o hotărâre nouă în suflet.

A doua zi am mers la Vlad acasă. Viorica era în bucătărie, tăia legume pentru ciorbă.

— Doamnă Viorica, vreau să vorbim.

S-a uitat la mine mirată.

— Eu și Vlad vrem o nuntă mică. Nu vrem restaurant mare, nici sute de invitați. Știu că vă doriți altceva, dar vă rog să ne respectați alegerea. E nunta noastră.

A rămas tăcută câteva secunde. Apoi a început să plângă.

— Nu înțelegi… Eu am visat altfel pentru băiatul meu…

M-am apropiat de ea și i-am luat mâna.

— Știu că vă e greu. Dar și mie mi-e greu. Nu vreau să trăiesc cu regretul că am făcut ceva doar ca să nu supăr pe cineva.

Vlad a venit lângă noi și pentru prima dată a spus clar:

— Mamă, te rog… E decizia noastră.

A fost liniște. O liniște grea, apăsătoare. Dar era liniștea unei decizii luate împreună.

Au urmat zile tensionate. Viorica nu mi-a vorbit o vreme. Rudele au început să comenteze:

— Ce fată e asta care nu vrea nuntă mare? O fi având ceva de ascuns…

Am simțit privirile lor ca niște ace. Dar pentru prima dată nu m-am mai lăsat doborâtă. Am început să vorbesc deschis cu Vlad despre ce simt, despre fricile mele și despre nevoia mea de a fi respectată.

Nunta noastră a fost într-o grădină micuță, cu 30 de oameni dragi. Am dansat desculți în iarbă și am râs până târziu în noapte. Viorica a venit spre mine la final și mi-a spus încet:

— Poate că n-am înțeles la început… Dar văd că sunteți fericiți. Și asta contează cel mai mult.

Am plâns din nou, dar de data asta de ușurare.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: De câte ori ne pierdem vocea doar ca să nu supărăm pe alții? Cât curaj ne trebuie ca să spunem „nu” atunci când toată lumea așteaptă altceva de la noi?