Când sună cineva la ușă fără să anunțe: Povestea unei zile care mi-a schimbat viața

— Nu deschide, Irina! Nu deschide! îmi urlam în gând, cu mâna pe clanța ușii, în timp ce soneria răsuna insistent prin apartamentul nostru mic din cartierul Titan. Era ora 9 dimineața, abia apucasem să beau o gură de cafea și să mă uit la ceas. Știam cine e. Doar ea sună așa, scurt și apăsat, ca și cum ar avea dreptul să intre oricând în viața noastră.

— Irina, deschide! Sunt eu, Mariana! Am adus niște plăcinte calde! vocea ei răzbătea veselă prin ușă, dar mie mi se strângea stomacul. Am tras aer adânc în piept și am simțit cum mă cuprinde o furie amestecată cu frică. De trei ani de când m-am măritat cu Vlad, mama lui a intrat în casa noastră fără să anunțe, fără să întrebe, fără să bată la ușă uneori. Și de fiecare dată, eu zâmbeam forțat și mă prefăceam că nu mă deranjează.

Dar azi nu mai puteam. Azi voiam să fiu doar eu cu mine. Azi voiam să nu mă simt invadată.

— Mariana, îmi pare rău, dar nu pot să te primesc acum. Nu e un moment potrivit… vocea mea tremura, dar am spus-o. Am spus-o!

A urmat o tăcere grea. Am auzit cum plasa cu plăcinte s-a lovit ușor de podea.

— Cum adică nu poți? Irina, eu sunt mama lui Vlad! Nu stau mult, doar las plăcintele și plec…

— Te rog… azi nu… am nevoie de puțin timp pentru mine…

Nu știu dacă a înțeles sau dacă s-a simțit rănită. Am auzit pașii ei depărtându-se pe scări și am simțit cum mă prăbușesc pe podea, cu spatele lipit de ușă. Am plâns în hohote. De vinovăție, de rușine, de ușurare.

Când Vlad a venit acasă seara, a găsit plăcintele lăsate pe preș și o soție cu ochii umflați.

— Ce s-a întâmplat? De ce arată casa ca după război? De ce nu ai primit-o pe mama?

Am încercat să-i explic. Să-i spun că nu mai pot trăi cu senzația că nu am niciun colț doar al meu. Că fiecare vizită neanunțată mă face să simt că nu contez. Vlad s-a uitat la mine ca la un copil răsfățat.

— E mama! Nu poți să-i spui să nu vină! Ce fel de noră ești?

— Sunt o noră care vrea să fie și soție, și femeie, și om! Nu pot trăi mereu sub presiune!

A urmat o ceartă lungă. Vlad s-a supărat, a ieșit trântind ușa. Eu am rămas singură, cu plăcintele reci și cu inima frântă.

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. M-am gândit la mama mea, la cum m-a învățat mereu să fiu politicoasă, să nu supăr pe nimeni. Dar nimeni nu m-a învățat să spun „nu”. Nimeni nu mi-a spus că am voie să pun limite.

A doua zi dimineață, Mariana m-a sunat. Vocea ei era rece.

— Irina, nu știu ce s-a întâmplat ieri, dar vreau să știi că m-ai rănit foarte tare. Eu doar încercam să ajut.

— Știu… și îmi pare rău dacă te-am rănit. Dar am nevoie ca spațiul nostru să fie respectat. Să mă anunți înainte să vii…

A tăcut mult timp.

— O să încerc… dar să știi că nu e ușor pentru mine.

Am închis telefonul tremurând. Nu știam dacă am făcut bine sau rău. Vlad nu mi-a vorbit toată ziua. Seara m-am dus la el și i-am spus:

— Dacă vrei ca mariajul nostru să funcționeze, trebuie să fim o echipă. Trebuie să avem reguli clare pentru toți cei din jurul nostru.

Vlad s-a uitat la mine lung. A oftat.

— Poate ai dreptate… dar nu vreau să-mi rănesc mama.

— Nici eu nu vreau… dar nu mai pot trăi fără aer.

Au trecut câteva zile până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Mariana a început să sune înainte să vină. Vlad a început să mă întrebe cum mă simt. Eu am început să respir mai ușor.

Dar rana rămâne acolo. Încerc să-mi dau seama dacă am fost egoistă sau doar am avut grijă de mine pentru prima dată.

Mă întreb: oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” atunci când sufletul nostru strigă după liniște?