Daruri care dor: Când generozitatea ascunde o rană
— Nu pune mâna pe aia, Filip! Nu e a ta, îi aparține lui Matei, spuse soacra mea, ridicând ușor vocea, deși încerca să pară blândă.
Eram în sufrageria lor spațioasă, cu mobila lucioasă și covoare groase, iar Filip, băiatul meu de șase ani, se uita cu ochii mari la mașinuța electrică roșie, parcată lângă bradul împodobit. Mâinile lui mici tremurau de emoție și dorință. Eu stăteam pe marginea canapelei, cu palmele transpirate, simțind cum mi se strânge inima la fiecare privire aruncată spre el.
— Lasă-l, mamă, e copil, nu strică dacă se joacă puțin, încercă soțul meu, Radu, să detensioneze atmosfera. Dar privirea soacrei mele a spus totul: regulile casei nu se negociază.
Nu era prima dată când simțeam această umilință. De fiecare dată când veneam la ei, masa era plină de bunătăți pe care nu ni le permitem acasă: prăjituri fine, sucuri scumpe, jucării peste tot. Dar totul era doar pentru „vizită”. Filip nu avea voie să ia nimic acasă. Nici măcar o ciocolată.
— Să nu-i dai prea mult dulce, Ivana, că știi că nu-i face bine la stomac! îmi spunea soacra mea cu un zâmbet fals.
Adevărul era că nu voiau să împartă cu adevărat. Erau generoși doar cât să arate cât de mult au. Când plecam, Filip întreba mereu:
— Mami, pot să iau și eu mașinuța aia acasă?
Și eu trebuia să-i spun „nu”, să inventez scuze: „E prea mare pentru noi”, „O să-ți cumpărăm și noi una cândva”. Dar știam că nu avem bani nici pentru una mică.
Într-o seară, după o astfel de vizită, l-am găsit pe Filip plângând sub pătură.
— De ce nu pot să am și eu jucării ca Matei? De ce la noi nu vine Moșul cu atâtea cadouri?
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am încercat să-l strâng la piept și să-i spun că Moșul iubește toți copiii la fel, dar nici eu nu mai credeam în minciuna asta. Știam că diferențele dintre noi și socrii mei nu erau doar materiale; erau ziduri invizibile care ne despărțeau tot mai mult.
Radu încerca să mă liniștească:
— Lasă, Ivana, când o să ne fie mai bine, o să-i cumpărăm și noi tot ce vrea.
Dar eu vedeam cum salariul lui abia ajunge pentru facturi și mâncare. Eu lucram part-time la un magazin alimentar din cartier și aduceam acasă cât să mai luăm o pâine sau un litru de lapte.
Într-o zi, am prins curaj și am întrebat-o direct pe soacra mea:
— Mamă, de ce nu putem să luăm și noi o jucărie pentru Filip? Măcar una mai veche…
S-a uitat la mine ca la un copil obraznic:
— Ivana, fiecare trebuie să-și știe locul. Noi muncim de-o viață pentru ce avem. Nu e vina noastră că voi nu vă descurcați mai bine.
M-am simțit mică și neputincioasă. Am plecat fără să spun nimic. În drum spre casă, Filip mergea tăcut lângă mine. La colțul blocului, s-a oprit și m-a întrebat:
— Mami, tu ai fost vreodată tristă că n-ai avut jucării?
Mi-au dat lacrimile. Da, am fost. Și încă sunt.
În acea noapte am stat trează mult timp. M-am gândit la toate momentele în care am fost umilită cu zâmbetul pe buze. La toate dățile când am acceptat resturi doar ca Filip să nu simtă lipsa. La toate promisiunile pe care nu le-am putut ține.
A doua zi dimineață am decis că trebuie să schimb ceva. Am început să caut pe internet idei de jucării handmade. Am găsit tutoriale cu păpuși din cârpe vechi și mașinuțe din cutii de carton. Am adunat materiale din casă și l-am chemat pe Filip:
— Hai să facem împreună o jucărie! S-a luminat la față și a început să mă ajute cu entuziasm.
Câteva zile mai târziu, aveam deja o mică colecție de jucării făcute de noi: o mașinuță colorată cu carioci, o păpușă cu păr din lână și chiar un mic avion din lemn vechi.
Când am mers din nou la socri, Filip a venit cu mașinuța lui de carton.
— Uite ce am făcut cu mami! a spus mândru.
Matei s-a uitat curios la jucăria improvizată și a vrut să se joace cu ea. Soacra mea a ridicat din sprâncene:
— Ce-i prostia asta? Nu are baterii?
Filip a zâmbit larg:
— Nu are nevoie! Eu îi fac motorul cu gura!
Pentru prima dată am simțit că Filip e fericit cu ceva ce i-am oferit eu. Dar umbra durerii a rămas: știam că lumea lui va fi mereu împărțită între ce are voie și ce nu are voie, între ce i se dă și ce i se refuză.
Într-o seară, după ce l-am culcat pe Filip, Radu m-a întrebat:
— Crezi că facem destul pentru el?
M-am uitat la mâinile mele crăpate de muncă și am simțit un nod în gât.
— Nu știu… Poate că dragostea noastră nu e suficientă ca să-i aline toate rănile lumii asteia nedrepte.
Mă întreb uneori: oare cât valorează un zâmbet sincer al copilului meu față de o jucărie scumpă? Și dacă dragostea poate vindeca rușinea pe care o simte când vede cât de puțin avem? Voi ce credeți?