Povara iubirii: Când ajutorul doare

— Mamă, te rog, nu mă da afară! Nu am unde să mă duc!
Vocea lui Vlad răsuna în holul mic al apartamentului nostru din Drumul Taberei, peste zgomotul ploii care bătea în geamuri. Avea 27 de ani, dar în ochii lui vedeam același copil speriat care venea acasă cu genunchii juliți. Mâinile îi tremurau, iar rucsacul îi atârna greu pe un umăr.
Ion, soțul meu, stătea în pragul bucătăriei cu brațele încrucișate. — Elena, nu mai merge așa. Îl ajuți prea mult. Trebuie să-l lași să se descurce singur!
M-am uitat la Vlad și am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum să-l las pe stradă? Cum să-i spun „nu” când lumea întreagă părea să-i fie potrivnică?
— Vlad, hai, intră. O să găsim o soluție, i-am spus încet, ignorând privirea tăioasă a lui Ion.

Așa a început ultimul nostru an împreună sub același acoperiș. Vlad nu-și găsea de lucru. Spunea că e greu, că nimeni nu vrea să angajeze pe cineva fără experiență. Îi dădeam bani de buzunar, îi făceam mâncare preferată, îi spălam hainele. Seara îl auzeam plângând în camera lui și mă rugam să găsească puterea să se ridice.

Ion însă era din ce în ce mai nervos. — Îl transformi într-un asistat! Nu vezi că nu face nimic toată ziua? Trebuie să-l împingi să iasă din zona de confort!

— E copilul meu! Nu pot să-l las baltă!

— Nu mai e copil! Are aproape 30 de ani! Dacă nu-l lași acum, n-o să se descurce niciodată!

Discuțiile noastre deveniseră tot mai aprinse. Vlad simțea tensiunea și se izola tot mai mult. Într-o zi l-am găsit stând pe balcon, privind în gol.

— Mamă, crezi că sunt un ratat?

Mi s-a pus un nod în gât. — Nu, Vlad. Ești doar într-o perioadă grea. O să treacă.

Dar Ion avea alt plan. Într-o seară, după ce Vlad a ieșit la o plimbare, mi-a spus:

— Elena, eu nu mai pot. Ori îl ajuți să-și găsească un rost, ori plec eu. Nu vreau să-mi petrec bătrânețea cu un copil mare care nu vrea să crească.

Am simțit cum mă sufoc între două iubiri: cea pentru fiul meu și cea pentru omul cu care am împărțit viața atâția ani. Am început să mă întreb dacă nu cumva Ion avea dreptate. Poate că ajutorul meu era o povară pentru Vlad.

Într-o dimineață am intrat la el în cameră și am încercat să vorbesc deschis:

— Vlad, trebuie să facem ceva. Nu mai putem continua așa. Poate ar trebui să cauți orice job, chiar dacă nu e ce-ți dorești.

A ridicat din umeri și a oftat:

— Nu știu dacă pot… Mi-e frică să nu dau greș din nou.

— Toți greșim, Vlad. Dar trebuie să încerci. Eu… nu pot fi mereu aici să te salvez.

A fost prima dată când am spus asta cu voce tare. M-am simțit vinovată și eliberată în același timp.

În zilele următoare am încercat să-l ajut altfel: l-am pus să-și facă singur mâncarea, să-și spele hainele, l-am rugat să meargă cu mine la cumpărături și să plătească el la casă. La început s-a supărat, dar apoi am văzut mici schimbări: a început să iasă mai des din casă, a aplicat la câteva joburi part-time.

Ion părea mulțumit de schimbare, dar între noi rămânea o răceală apăsătoare. Într-o seară m-a întrebat:

— Crezi că ai făcut bine până acum?

Am izbucnit în plâns:

— Nu știu! Am vrut doar să-l protejez… Dar poate l-am ținut pe loc.

Vlad a primit un job la un supermarket din cartier. Nu era mult, dar era un început. În prima zi de muncă a venit acasă obosit, dar cu un zâmbet timid pe față.

— Mamă… cred că pot și eu ceva.

L-am îmbrățișat strâns și am simțit pentru prima dată speranță.

Dar relația cu Ion rămânea fragilă. Ne certam des despre trecut: el îmi reproșa că am fost prea permisivă; eu îi spuneam că n-a avut destulă răbdare.

Într-o noapte m-am trezit și m-am uitat la amândoi: Vlad dormea liniștit după mult timp; Ion sforăia ușor lângă mine. M-am întrebat dacă dragostea de mamă poate fi uneori prea grea pentru copil… Dacă nu cumva ajutorul meu l-a ținut captiv într-o lume fără responsabilități.

Acum Vlad încearcă să-și găsească drumul singur. Eu încă mă lupt cu impulsul de a-i ușura fiecare pas. Dar știu că trebuie să-l las să cadă ca să poată învăța să se ridice.

Oare câți dintre noi ne ținem copiii prea aproape din frică? Și când e momentul potrivit să le dăm drumul? Aștept răspunsurile voastre…