Când nota de plată a iubirii a venit: Povestea unei nunți care ne-a pus la încercare

— Nu avem cum, Vlad. Pur și simplu nu avem de unde, mi-a spus mama la telefon, vocea ei tremurând între lacrimi și rușine. Eram în bucătăria apartamentului nostru mic din București, cu lista de cheltuieli pentru nuntă în față, când am simțit cum fiecare cuvânt al ei mă lovește ca o palmă peste față.

— Dar, mamă… ați promis! Am vorbit cu tata, cu toții… Cum să ne lăsați acum?

— Vlad, nu e vorba că nu vrem. Tata a rămas fără serviciu, știi bine. Facturile s-au adunat… Nu putem. Îmi pare rău, băiatul meu.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am uitat la Irina, care mă privea cu ochii mari, speriați. Știa ce urmează. Și ea avea părinți cu probleme: tatăl ei bolnav, mama abia se descurca cu salariul de la farmacie. Ne bazasem pe ai mei pentru avansul la restaurant și muzică. Acum totul se prăbușea.

— Ce facem? a întrebat Irina încet.

Nu aveam răspuns. În mintea mea era doar un gol imens și o furie mocnită. Cum să le spun rudelor că nu mai facem nuntă? Cum să mă uit în ochii bunicii mele, care visa să mă vadă mire? Cum să-i spun Irinei că poate trebuie să renunțăm la tot?

În zilele următoare, certurile au început să se adune ca norii negri de vară. Tata nu-mi răspundea la telefon. Mama îmi scria mesaje scurte, pline de scuze. Irina plângea noaptea, crezând că nu o aud. Eu mă simțeam prins între două lumi: una a viselor și una a realității crude.

— Vlad, poate ar trebui să facem doar cununia civilă și atât, mi-a spus într-o seară Irina, cu voce stinsă.

— Nu! Nu pot să fac asta. Toată lumea așteaptă… Am promis! Am dat avansuri, am făcut invitații… Ce o să zică lumea?

— Dar noi? Noi ce zicem? Noi unde suntem în toată povestea asta?

Am tăcut. Nu știam ce să-i răspund. Mă simțeam vinovat că nu pot să-i ofer ce merită. Mă simțeam furios pe părinții mei, pe ai ei, pe toată lumea care ne împingea spre o nuntă ca la carte, dar nimeni nu era acolo când aveam nevoie.

A doua zi am mers la serviciu ca un robot. Colegii vorbeau despre vacanțe și planuri de vară. Eu mă gândeam doar la lista de cheltuieli: rochia Irinei, sala de nuntă, muzica, fotograful… Totul părea imposibil.

Seara am primit un mesaj de la fratele meu mai mic, Radu:

„Vlad, știu că e greu. Dacă vrei, pot să-ți dau din economiile mele. Nu e mult, dar poate ajută.”

Am izbucnit în plâns. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu sunt singur. I-am mulțumit lui Radu și i-am spus că nu pot accepta banii lui — era student, abia se descurca.

În weekend am mers la părinți. Casa era tăcută, tata stătea pe balcon cu privirea pierdută.

— Vlad, nu vreau să crezi că nu ne pasă… Dar nu avem cum. Dacă vrei, putem să facem ceva mic aici, acasă… Să chemăm rudele apropiate…

— Nu e vorba doar de bani! E vorba că ați promis! Că m-ați făcut să cred că pot conta pe voi!

Mama a început să plângă. Tata s-a ridicat și a ieșit din cameră fără un cuvânt.

Am plecat acasă mai confuz ca niciodată. În drum spre apartament m-am gândit la toate sacrificiile pe care le făcuseră părinții mei pentru mine: orele suplimentare ale mamei ca infirmieră, serile când tata venea obosit de la fabrică… Poate că eram nedrept.

Când am ajuns acasă, Irina mă aștepta cu două cești de ceai.

— Vlad… hai să vorbim serios. Tu vrei nunta asta pentru noi sau pentru ceilalți?

— Nu știu… Poate pentru amândoi?

— Eu vreau doar să fiu cu tine. Restul… sunt doar detalii.

Am stat mult timp în tăcere. Apoi am luat o decizie care avea să ne schimbe viața: am anulat restaurantul și am sunat rudele apropiate să le spunem că vom face o cununie civilă simplă, urmată de o masă mică acasă la părinții Irinei.

Reacțiile au fost diverse: unchiul meu Gheorghe s-a supărat că „nu se face așa ceva”, bunica a plâns de dezamăgire, iar verișoara mea Ana m-a felicitat pentru curaj.

În ziua cununiei civile ploua torențial. Am ajuns la primărie uzi leoarcă, dar Irina râdea cu lacrimi în ochi:

— Uite ce zi frumoasă avem! Poate e un semn că norocul vine pe ploaie!

După ceremonie am mers acasă la părinții ei. Masa era simplă: sarmale făcute de mama Irinei, prăjituri de casă și vin adus de tata din pivniță. Ne-am simțit mai aproape ca niciodată.

Seara târziu, când toți au plecat și am rămas doar noi doi pe balconul mic al apartamentului nostru, Irina m-a luat de mână:

— Vlad… dacă am trecut peste asta împreună, cred că putem trece peste orice.

Am privit-o și am știut că are dreptate. Nunta visată nu s-a întâmplat niciodată — dar am câștigat ceva mult mai important: adevărul despre noi doi și despre ce contează cu adevărat.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim pentru așteptările altora și uităm ce ne dorim cu adevărat? Oare cât valorează dragostea atunci când nota de plată vine pe neașteptate?