Rochia cu flori și lacrimile sub reflectoare: Noaptea în care am fost alungată de la propria mea petrecere de absolvire

— Larisa, nu poți intra așa!
Vocea doamnei directoare, doamna Mureșan, a răsunat tăios peste muzica ce abia începuse să vibreze din sala festivă a liceului. M-am oprit în prag, cu rochia mea lungă, albă, presărată cu flori colorate, simțind cum toate privirile se întorc spre mine. Inima îmi bătea nebunește. Mâinile îmi tremurau pe buchetul de margarete pe care îl țineam strâns, ca pe o ancoră.

— Ce-i cu rochia asta? Nu ți-am spus că trebuie să fie simplă, elegantă, nu… nu așa! a continuat ea, aruncând o privire dezaprobatoare spre mama mea care mă însoțea.

— Dar… e doar o rochie, am șoptit eu, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Toate colegele mele purtau rochii scumpe, sclipitoare, iar eu am ales-o pe asta pentru că era a bunicii mele. Pentru că mă făcea să mă simt aproape de ea, chiar dacă nu mai era printre noi.

Mama a încercat să intervină:

— Doamnă directoare, nu cred că e cazul să…

— Regulile sunt reguli! Dacă nu respectați codul vestimentar, nu puteți participa! a tăiat scurt discuția directoarea.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine. În spatele meu, câțiva colegi chicoteau. Alții mă priveau cu milă. Am ieșit din clădire cu pași repezi, simțind cum lacrimile îmi curg pe obraji. Mama m-a urmat în tăcere.

Pe trotuarul rece din fața liceului, m-am prăbușit pe bordură și am scos telefonul. Am format numărul Danei, cea mai bună prietenă a mea.

— Larisa? Ce s-a întâmplat? De ce plângi? a întrebat ea imediat ce a răspuns.

— M-au dat afară… din cauza rochiei… Nu mă lasă să intru… am bâiguit printre sughițuri.

— Vin acum! Nu te mișca de acolo!

Mama s-a așezat lângă mine și m-a luat în brațe. Nu a spus nimic. Știa că orice cuvânt ar fi fost de prisos. În jurul nostru, părinți și adolescenți treceau grăbiți spre sala luminată. Nimeni nu se oprea. Nimeni nu întreba ce s-a întâmplat.

Dana a apărut după câteva minute, alergând. Avea pantofii în mână și părul ciufulit.

— Nu pot să cred! Cum să facă așa ceva? Ești superbă! Rochia asta e minunată! a spus ea furioasă.

Am izbucnit din nou în plâns.

— Nu contează… Oricum toți râdeau de mine… Niciodată nu m-am simțit ca ei…

Dana m-a strâns tare la piept.

— Hai să mergem undeva unde să fim noi! Să nu ne pese de reguli stupide!

Mama ne-a privit cu ochi umezi și a dat din cap aprobator.

Așa am ajuns la marginea orașului, pe malul Someșului, unde obișnuiam să venim când eram mici. Am stat acolo până târziu în noapte, povestind despre visurile noastre, despre cât de greu e să fii altfel într-un oraș unde toți se cunosc și toți judecă.

— Larisa, tu știi că nu ești ca ceilalți. Și asta e cel mai frumos lucru la tine! mi-a spus Dana la un moment dat.

Am zâmbit printre lacrimi. Dar adevărul era că mă simțeam singură. De când eram mică, am simțit mereu că nu mă potrivesc: nu aveam hainele scumpe ale colegelor, nu mergeam la petrecerile lor exclusiviste, iar părinții mei erau oameni simpli — tata lucra la fabrica de mobilă din oraș, mama era educatoare la grădiniță.

Acasă, tata m-a întâmpinat cu o privire tristă.

— Ce s-a întâmplat?

Mama i-a povestit totul. Tata a strâns pumnii pe lângă corp.

— Nu pot să cred… Pentru o rochie? Pentru că ai vrut să fii tu însăți?

A doua zi dimineață, orașul vuia deja de povestea mea. Unii mă compătimeau, alții râdeau pe la colțuri. Pe rețelele sociale apăruseră poze cu mine plângând pe trotuar. Comentariile erau crude:

„Cine se crede fata asta?”
„Dacă nu respecți regulile, stai acasă!”
„A vrut să iasă în evidență și uite ce-a pățit!”

Am vrut să mă ascund sub plapumă și să nu mai ies niciodată din casă. Dar Dana nu m-a lăsat.

— Larisa, hai la bibliotecă! Hai să facem ceva pentru noi!

Am mers împreună și am început să scriem povești despre fete curajoase care nu se tem să fie diferite. Am trimis una dintre ele la un concurs național pentru adolescenți. Spre surprinderea mea, povestea mea a câștigat premiul întâi.

Când am urcat pe scenă la festivitatea de premiere din Cluj, am purtat aceeași rochie cu flori. De data asta, reflectoarele nu m-au făcut să plâng — ci să zâmbesc cu toată inima.

După eveniment, directoarea liceului mi-a trimis un mesaj sec: „Felicitări pentru premiu.” Atât. Niciun regret pentru ce s-a întâmplat atunci.

Dar cel mai important mesaj l-am primit de la bunica mea — sau cel puțin așa mi-am imaginat eu:

„Fii mereu tu însăți, Larisa! Florile cresc chiar și printre pietre.”

Astăzi, când privesc în urmă la acea noapte sub reflectoare și la lacrimile care mi-au spălat obrajii pe trotuarul rece al liceului, mă întreb: oare câți dintre noi au avut curajul să fie ei înșiși într-o lume care îi vrea pe toți la fel? Și dacă am putea schimba ceva — am avea curajul să o facem?