Între două generații: Povara unei alegeri

— Mamă, trebuie să vorbim. Acum.
Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la supa de pui și mirosul de pâine proaspătă. Era trecut de ora opt seara, iar eu tocmai mă pregăteam să mă așez la masă cu Vlad, nepotul meu de șase ani. Irina stătea în ușă, cu ochii roșii și obrajii brăzdați de lacrimi.

— Ce s-a întâmplat, mamă? am întrebat, simțind cum mi se strânge inima.

— Nu mai pot. Nu mai pot, Maria! Nu mai pot cu toate. Cu serviciul, cu Vlad, cu ratele la bancă… Simt că mă sufoc!

A lăsat geanta jos și s-a prăbușit pe scaunul din colț. Vlad s-a uitat la mine speriat, cu lingura suspendată în aer. Am încercat să-l liniștesc din priviri, dar nici eu nu știam ce urmează.

Irina a început să vorbească repede, printre sughițuri:
— Am primit o ofertă de muncă în Germania. E singura șansă să scap de datorii. Dar nu pot să-l iau pe Vlad cu mine. Nu am unde să stau, nu am cu cine să-l las acolo… Mamă, te rog, ai putea să-l crești tu? Pentru o perioadă… sau poate mai mult.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am sprijinit de masă ca să nu cad. Să-l cresc pe Vlad? Să o iau de la capăt la 62 de ani? Să fiu din nou mamă cu normă întreagă? Am privit-o pe Irina — fetița mea care acum era femeie, dar părea mai mică decât Vlad în momentul acela.

— Irina, nu e așa simplu… Eu abia mă descurc cu pensia asta amărâtă. Știi că am probleme cu spatele, că mă dor genunchii… Cum să alerg după un copil toată ziua?

— Mamă, te rog! Nu am altă soluție! Dacă nu accept jobul ăsta, pierd totul. Și Vlad… el are nevoie de stabilitate. Tu ești singura care poate avea grijă de el ca lumea.

Vlad s-a ridicat încet de la masă și a venit lângă mine. M-a luat de mână și m-a privit cu ochii lui mari, albaștri — ochii tatălui lui, dispărut de mult din peisaj.

— Bunico, dacă pleacă mami, tu rămâi cu mine?

Mi-au dat lacrimile. Am simțit cum întreaga greutate a lumii apasă pe umerii mei. Cum să-i spun nu? Cum să-i spun da?

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, am privit fotografiile vechi — Irina la serbarea de la grădiniță, eu și soțul meu (Dumnezeu să-l odihnească) la nunta noastră, Vlad bebeluș în brațele mele. Am simțit un amestec ciudat de furie și vinovăție. De ce trebuie eu să repar mereu totul? De ce Irina nu poate fi mama pe care Vlad o merită? Dar apoi m-am gândit la cât de greu i-a fost după ce a rămas singură, la cât s-a chinuit să-i ofere lui Vlad o viață normală.

Dimineața am găsit-o pe Irina în bucătărie, cu ochii umflați de plâns.

— M-am gândit toată noaptea, i-am spus încet. Dacă asta e singura soluție… o să încerc. Dar trebuie să-mi promiți că vei vorbi cu Vlad în fiecare zi. Și că vei veni acasă cât de des poți.

Irina a izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns.

— Mulțumesc, mamă! Nu știu ce m-aș face fără tine!

Au urmat zile agitate: acte, bagaje, discuții cu educatoarea lui Vlad, vecinii curioși care șușoteau pe la colțuri („Ai auzit? Irina pleacă afară și-și lasă copilul la maică-sa!”). M-am simțit judecată din toate părțile — că nu mi-am crescut fata destul de bine, că nu sunt în stare să țin familia unită.

Primele luni au fost un carusel emoțional. Vlad plângea noaptea după mama lui; eu plângeam în baie ca să nu mă vadă el. Încercam să-i fiu și bunică blândă, și mamă severă — dar uneori răbdarea mea ceda. Într-o seară l-am certat pentru că a spart o cană și el a început să țipe:

— Nu ești mama mea! Vreau la mami!

M-a durut mai tare decât orice boală sau oboseală. Am stat pe marginea patului lui și i-am spus:

— Știu că-ți e dor de mami. Și mie îmi e dor de ea… Dar acum suntem noi doi aici și trebuie să fim o echipă.

A doua zi i-am făcut clătite — preferatele lui — și am mers împreună în parc. Încet-încet s-a obișnuit cu noua viață. Dar eu? Eu încă mă simt prinsă între două lumi: cea a sacrificiului matern fără sfârșit și cea a visului meu de liniște la bătrânețe.

Irina sună rar — e mereu obosită sau ocupată. Uneori simt că Vlad începe să mă vadă ca pe adevărata lui mamă… și asta mă sperie. Ce se va întâmpla când Irina va vrea să-l ia înapoi? Sau dacă nu se va mai întoarce niciodată?

Sunt zile când mă întreb dacă am făcut bine acceptând această povară. Dacă nu cumva mi-am sacrificat ultimii ani pentru o datorie care nu-mi aparține. Dar apoi îl văd pe Vlad râzând în curte sau alergând spre mine cu brațele deschise și simt că poate asta era menirea mea.

Oare câte bunici din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare cât putem duce pe umeri fără să ne frângem? Voi ce ați fi făcut în locul meu?