Scrisoare către nepotul meu: Tăcerea care doare mai tare decât orice cuvânt

— Iar nu a sunat, spuse Maria, soția mea, privind telefonul cu o tristețe resemnată. Era a treia zi de când îi trimisesem lui Vlad banii pentru începutul de semestru. Două sute de lei, la fel ca surorilor lui, Ana și Irina. Fetele mă sunaseră deja: Ana râdea la telefon, povestindu-mi cum și-a cumpărat o carte pe care și-o dorea de mult, iar Irina îmi trimisese chiar și o poză cu o eșarfă nouă. Dar Vlad… nimic.

M-am așezat în fotoliul vechi din sufragerie și am privit pe geam. Era toamnă târzie, frunzele se adunau în grămezi pe aleea blocului nostru din Pitești. Am simțit un gol în piept, același gol care mă apăsa de fiecare dată când îmi aminteam cât de mult s-a schimbat relația mea cu Vlad.

Mi-l amintesc mic, alergând prin curtea casei noastre de la țară. Îl ridicam pe umeri și el râdea cu poftă, strigând: „Mai sus, bunicule!” Atunci credeam că nimic nu ne va despărți vreodată. Dar timpul a trecut, el a crescut, iar eu am rămas cu amintirile.

— Poate e ocupat cu facultatea, încercă Maria să mă liniștească. Dar știam că nu era doar asta. Ana și Irina erau la liceu, aveau și ele program încărcat, dar găseau mereu timp să mă sune.

În seara aceea am luat o hotărâre. Am scos din sertar un carnețel vechi și am început să-i scriu lui Vlad o scrisoare. Nu una din acelea formale, ci una sinceră, în care să-i spun ce simt.

„Dragul meu Vlad,

Nu știu dacă ai primit banii pe care ți i-am trimis. Sper că da. Nu vreau să crezi că te judec sau că aștept ceva în schimb. Dar mi-e dor de tine. Mi-e dor să te aud povestindu-mi despre facultate, despre prietenii tăi, despre ce te bucură sau ce te supără. Știu că ai crescut și ai alte preocupări acum, dar pentru mine vei rămâne mereu băiețelul care mă striga în curte.

Cu drag,
Bunicul tău.”

Am pus scrisoarea într-un plic și am lăsat-o pe masă. A doua zi am mers la poștă și am trimis-o. Maria m-a privit cu ochii umezi:

— Crezi că va răspunde?

— Nu știu, i-am spus sincer. Dar trebuia să încerc.

Au trecut săptămâni fără niciun semn de la Vlad. În schimb, Ana a venit într-o duminică la noi și mi-a spus:

— Bunicule, Vlad e tot mai retras. Nu vorbește nici cu noi prea mult. Zice că are mult de învățat, dar eu cred că îl apasă ceva.

M-am gândit atunci la fratele meu mai mic, Doru. Când eram copii, tata îl certa mereu că nu era destul de bun la școală. Doru s-a închis în el și ani de zile n-a mai vorbit cu tata decât strictul necesar. Oare făcusem și eu aceeași greșeală cu Vlad?

Mi-am amintit de discuția noastră din vară, când venise acasă pentru câteva zile. Îl întrebasem ce note are la facultate și dacă s-a gândit unde vrea să lucreze după ce termină. El mi-a răspuns scurt:

— Nu știu încă, bunicule.

Atunci am insistat:

— Trebuie să te gândești serios la viitor! Nu poți să pierzi vremea.

Vlad a tăcut și a ieșit din cameră. N-am realizat atunci cât de mult îl apăsa presiunea mea.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, când deja renunțasem să mai sper la vreun semn de la el, am primit un mesaj pe telefon:

„Bunicule, am primit scrisoarea ta. Îmi pare rău că nu ți-am răspuns până acum. Nu știu cum să-ți spun… Mă simt pierdut uneori aici, printre atâția oameni străini. Mi-e greu să vorbesc despre asta cu voi. Nu vreau să vă dezamăgesc.”

Am citit mesajul de zeci de ori. M-au podidit lacrimile. L-am sunat imediat.

— Vlad? Sunt eu… bunicul.

— Bunicule… îmi pare rău…

Vocea lui tremura. Am simțit atunci cât de mult îl apăsa tăcerea asta dintre noi.

— Nu trebuie să-ți ceri scuze, dragul meu. Vreau doar să știi că sunt aici pentru tine, oricând ai nevoie.

A urmat o tăcere lungă.

— Mulțumesc… Poate vin acasă în vacanță.

— Te așteptăm cu drag.

După acel telefon, relația noastră s-a schimbat puțin câte puțin. Nu vorbim zilnic, dar din când în când primesc câte un mesaj sau un telefon scurt: „Bunicule, azi am luat un 8 la examen.” Sau: „Mi-e dor de plăcinta ta cu mere.”

Nu e mult, dar e ceva. Am învățat că uneori copiii noștri nu au nevoie de sfaturi sau bani, ci doar de răbdare și înțelegere.

Mă uit la poza lui Vlad din sufragerie și mă întreb: Oare câți dintre noi uităm să spunem „mulțumesc” celor care ne iubesc cel mai mult? Cât valorează o vorbă bună față de orice alt dar? Voi cum ați reacționa dacă ați fi în locul meu?