După ce bunica a plecat, bunicul a ales alt drum: povestea unei familii destrămate

— Nu mai veniți la mine! Nu mai am nimic de împărțit cu voi!
Vocea bunicului Ion a răsunat ca un trăsnet în curtea mică, unde altădată ne adunam cu toții la masa de duminică. Eram acolo, împietrită, cu mama și fratele meu, privind cum ușa veche se închide încet în urma noastră. Nu-mi venea să cred că omul care mă ținea de mână când mergeam la școală, care-mi povestea despre copilăria lui la țară și care plângea când bunica s-a stins, acum ne gonea fără milă.

Totul a început după ce bunica Ana a murit. Aveam 19 ani atunci și încă nu învățasem să trăiesc cu lipsa ei. Bunica era sufletul casei: făcea cele mai bune sarmale, știa toate poveștile din sat și avea mereu o vorbă bună pentru fiecare. După înmormântare, casa s-a golit de râsete și miros de cozonac. Bunicul părea pierdut, mergea încet prin curte și vorbea singur. Mama încerca să-l ajute, îi ducea mâncare, îl ruga să vină la noi, dar el refuza mereu.

Apoi a apărut Maria, vecina de peste gard. O femeie văduvă, cu ochii mici și ageri, mereu pusă pe glume. La început am crezut că vrea doar să-l ajute pe bunicul să treacă peste durere. Îi aducea plăcinte, îl chema la cafea, îl ajuta la grădină. Mama era recunoscătoare că cineva are grijă de el. Dar într-o zi, când am venit pe neașteptate la el, i-am găsit râzând împreună la masă, iar Maria îi ținea mâna peste masă. Am simțit un nod în gât și am ieșit fără să spun nimic.

La câteva luni după aceea, bunicul ne-a anunțat sec că s-a căsătorit cu Maria. Mama a izbucnit în plâns: — Cum ai putut? Nici nu s-a răcit bine mama și tu… Tu chiar nu mai ții la noi?

Bunicul nu a răspuns. S-a uitat pe fereastră și a zis doar: — Viața merge înainte. Eu nu mai pot trăi singur.

De atunci totul s-a schimbat. Maria a început să ne evite. Dacă veneam la poartă, spunea că bunicul doarme sau că nu se simte bine. Când îl sunam, răspundea scurt sau nu răspundea deloc. Într-o zi am găsit poarta încuiată cu lacăt nou. Am simțit că nu mai am niciun loc acolo.

Mama suferea cel mai mult. Îl suna zilnic, îi lăsa mesaje, îi ducea pachete cu mâncare pe care Maria le arunca la gunoi. Într-o seară am auzit-o plângând în bucătărie: — Ce-am făcut să merit asta? De ce ne urăște?

Eu mă simțeam pierdută între furie și dorința de a-l înțelege pe bunicul. Îmi aminteam cum mă lua în brațe când eram mică și îmi promitea că va fi mereu lângă mine. Acum părea un străin.

Într-o zi am prins curaj și m-am dus singură la el. Am bătut la poartă până mi-au amorțit mâinile. În cele din urmă a ieșit Maria:
— Ce vrei?
— Vreau să vorbesc cu bunicul.
— N-are chef de musafiri.
— E nepotul lui! Nu poate să mă dea afară!
Maria a ridicat din umeri: — Așa vrea el. Nu mai are familie decât pe mine.

Am plecat plângând pe stradă, simțindu-mă mai singură ca niciodată.

Au trecut luni întregi fără să-l vedem. La Crăciun i-am lăsat o scrisoare sub ușă: „Bunicule, te iubim și ne e dor de tine.” Nu am primit niciun răspuns.

Vecinii au început să vorbească: „Maria l-a sucit pe Ion”, „Nu-i normal să-și lase copiii și nepoții pentru o femeie”, „Săraca Ana se răsucește în mormânt”. Mama evita să iasă din casă ca să nu audă bârfele.

Într-o zi l-am zărit pe bunicul în piață. Era mai slab, cu părul alb și privirea pierdută. M-am apropiat timid:
— Bunicule…
S-a uitat la mine ca la o străină:
— Ce vrei?
— Să te văd… Să știu că ești bine…
A oftat adânc:
— Lasă-mă în pace, Raluca. Nu mai am nimic pentru voi.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să-l îmbrățișez, dar s-a tras înapoi.

Acum au trecut doi ani de când nu mai avem legătura cu el. Casa copilăriei mele e pustie pentru noi. Maria a pus garduri noi, a schimbat mobila, a aruncat pozele cu bunica și cu noi.

Uneori mă întreb dacă bunicul chiar ne-a iubit vreodată sau dacă singurătatea l-a făcut să uite tot ce am fost împreună. Mă doare că nu am avut șansa să-i spun cât de mult mi-a lipsit sau să-l întreb de ce ne-a alungat.

Poate că fiecare om are dreptul la fericire, chiar dacă asta înseamnă să-i rănească pe cei dragi. Dar oare merită fericirea dacă e clădită pe suferința familiei tale?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că timpul vindecă astfel de răni sau unele despărțiri rămân pentru totdeauna?