Între două lumi: Povestea unei mame între dragostea pentru părinți și grija pentru copii

— Nu mai înțeleg nimic, Ana! Cum adică nu le dai copiilor cozonac? Ce fel de copilărie e asta? Vocea mamei mele răsună în bucătăria mică, plină de mirosul de cafea proaspătă și de prăjituri abia scoase din cuptor. Tata oftează din colțul lui, cu ziarul în mână, dar privirea îi trădează supărarea.

Îmi strâng copiii lângă mine, încercând să le distrag atenția cu niște creioane colorate. Maria, fetița mea de șase ani, se uită la bunica ei cu ochi mari și triști. Știe că nu are voie să guste din platoul cu prăjituri, dar tentația e mare. Vlad, băiețelul meu de patru ani, se joacă pe covor, dar tresare la fiecare ridicare a vocii.

— Mamă, ți-am explicat de atâtea ori… Maria și Vlad au alergii severe. Nu pot mânca ouă, lapte sau nuci. Nu e o fiță, nu e o modă. E o chestiune de viață și de moarte!

Mama oftează teatral și se uită la tata după ajutor.

— Pe vremea noastră nu erau atâtea prostii. Toți copiii mâncau ce li se dădea și uite ce bine am crescut! Ce-i cu toate astea?

Simt cum mă înroșesc la față. Îmi vine să țip, dar mă abțin. Am avut discuția asta de zeci de ori. De fiecare dată, aceeași neînțelegere, aceeași încăpățânare. Părinții mei nu pot accepta că lumea s-a schimbat, că medicina a evoluat, că nu tot ce era bun pe vremuri e sigur și azi.

— Nu vreau să vă supăr, dar nu pot risca sănătatea copiilor mei doar ca să nu vă simțiți voi răniți în orgoliu! îi spun cu voce tremurată.

Tata lasă ziarul jos și mă privește lung.

— Ana, tu chiar crezi că noi am vrea răul nepoților? Noi îi iubim! Dar dacă nu-i aduci la noi, cum să-i cunoaștem? Cum să ne bucurăm de ei?

Mă uit la Maria, care își mușcă buza și la Vlad care s-a oprit din joacă. Îmi dau seama că nu doar eu sufăr. Copiii simt tensiunea, simt distanța care s-a creat între noi și bunici.

— Poate ar trebui să plecăm… spun încet, ridicându-mă.

Mama vine repede spre mine.

— Stai! Hai să găsim o soluție. Uite, data viitoare fac eu ceva special pentru ei. Fără ouă, fără lapte… cum zici tu. Dar să vii cu rețeta ta! Eu nu știu cum să gătesc altfel!

Simt o undă de speranță. Poate că nu e totul pierdut. Poate că dragostea pentru copii va fi mai puternică decât tradițiile.

Ajungem acasă și mă prăbușesc pe canapea. Soțul meu, Radu, mă privește îngrijorat.

— Iar v-ați certat?

— Da… Nu pot să-i fac să înțeleagă. Pentru ei, dacă nu le dai copiilor prăjituri și sarmale, nu ești mamă bună. Dar dacă le dau și pățesc ceva? Cum aș putea trăi cu asta?

Radu mă ia în brațe.

— Știu că e greu. Dar poate trebuie să le arătăm că există și alte moduri de a iubi. Poate îi implicăm pe ei în pregătirea mâncării pentru copii. Să vadă cu ochii lor cât e de complicat.

Mă gândesc la propunerea lui. Poate are dreptate. Poate dacă mama ar vedea cât citesc etichetele la fiecare produs, cât cântăresc fiecare ingredient, ar înțelege că nu exagerez.

În weekendul următor mergem din nou la ai mei. De data asta vin pregătită: am lista de ingrediente sigure, am rețeta pentru brioșe fără alergeni și o invit pe mama să gătim împreună.

— Uite, mamă, vezi? Fără ouă, fără lapte… Folosim lapte de ovăz și semințe de in în loc de ou. Hai să facem împreună!

Mama oftează dar acceptă provocarea. Tata se uită curios din prag.

— Să vedem dacă ies bune…

Brioșele ies pufoase și aromate. Maria și Vlad le devorează cu poftă. Mama gustă una și zâmbește surprinsă.

— Chiar sunt bune! Cine-ar fi crezut?

Tata râde.

— Vezi că se poate? Poate data viitoare facem și sarmale fără carne!

Râdem toți patru pentru prima dată după mult timp. Simt că s-a spart un zid între noi.

Dar liniștea nu durează mult. La următoarea vizită găsesc pe masă platouri cu prăjituri „normale”. Mama uitase sau poate sperase că „merge și așa”.

— Mamă… ți-am zis…

— Eh, lasă! Doar o bucățică! Nu se întâmplă nimic!

Simt cum mi se strânge inima. Îmi iau copiii și plec fără alte explicații. În mașină plâng în tăcere.

Trec luni întregi fără să-i mai vizităm. Mama mă sună aproape zilnic.

— Ana, te rog… Mi-e dor de copii! Nu mai pot fără ei!

Dar eu nu pot uita frica din ochii Mariei când a văzut prăjiturile pe masă. Nu pot uita cât de ușor e pentru mama să ignore pericolul doar pentru o clipă de nostalgie.

Într-o zi primesc un mesaj: „Am citit despre alergii pe internet. Îmi pare rău că n-am înțeles până acum. Hai să încercăm din nou?”

Îmi dau lacrimile. Poate că schimbarea vine greu, dar vine dacă există iubire adevărată.

Mergem din nou la ei. De data asta găsim masa goală, doar cu fructe proaspete și apă plată.

— Mai bine așa decât să riscăm ceva rău… spune mama timid.

O îmbrățișez strâns.

Poate că nu vom avea niciodată mesele pline ca altădată, dar avem ceva mai important: siguranța copiilor mei și o familie care încearcă să se schimbe pentru ei.

Mă întreb adesea: oare câți părinți ca mine trăiesc aceeași luptă? Oare când vom învăța cu toții că iubirea adevărată înseamnă să asculți și să respecți fricile celuilalt?