Adevărul din spatele trandafirilor roșii: O zi de naștere care mi-a schimbat viața

— Cine ți-a trimis florile astea, Ioana? vocea lui Vlad a tăiat liniștea dimineții ca un cuțit. M-am uitat la buchetul de trandafiri roșii, proaspăt, cu roua încă pe petale, și la biletul mic, scris cu o caligrafie necunoscută: „Adevărul iese mereu la lumină. La mulți ani.”

Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. Vlad nu era genul romantic, iar prietenele mele nu obișnuiau să-mi trimită flori. Am încercat să zâmbesc, dar mâinile îmi tremurau când am pus buchetul în vază. Vlad s-a apropiat și mi-a luat biletul din mână.

— Cine ți-a scris asta? a insistat el, privindu-mă cu ochii lui cenușii, reci.

— Nu știu, Vlad. Poate e o glumă proastă, am bâiguit eu.

Dar nu era o glumă. În acea zi de aprilie, când soarele abia încălzea orașul nostru de provincie, ceva s-a rupt în mine. Am simțit că biletul acela ascunde mai mult decât o simplă amenințare sau o farsă. Era începutul sfârșitului.

Seara, după ce copiii au adormit, am găsit curajul să-l întreb pe Vlad:

— Tu ai vreo idee cine ar putea fi?

A ezitat o clipă prea lungă.

— Nu. Probabil cineva invidios. Nu te mai gândi la prostii.

Dar eu nu puteam să nu mă gândesc. În zilele următoare am început să observ lucruri ciudate: Vlad primea mesaje pe telefon și ieșea din cameră să răspundă; venea târziu acasă și mirosea a parfum străin; era irascibil și absent.

Într-o seară, când am încercat să-i verific telefonul, l-a smuls din mâna mea.

— Ce faci? Nu ai încredere în mine?

— Nu mai știu dacă pot avea, Vlad. Ce se întâmplă cu noi?

A tăcut. Apoi a ieșit trântind ușa.

Am plâns toată noaptea. M-am gândit la copiii noștri, la casa pe care o construisem împreună, la anii în care am crezut că suntem o familie fericită. Dar ceva nu mai era la locul lui. Am început să-l urmăresc pe Vlad fără să-mi recunosc propria paranoia.

Într-o zi, l-am văzut ieșind dintr-un bloc vechi din cartierul vecin. Nu era singur. O femeie brunetă, cu ochi verzi și zâmbet trist, l-a îmbrățișat pe scări. Am simțit cum mi se taie respirația.

Am așteptat să plece și m-am apropiat de interfon. Pe lista de nume scria „M. Dobre”. Mi-am notat numărul apartamentului și am plecat acasă cu inima frântă.

În acea seară, i-am spus mamei mele totul. Ea a oftat adânc:

— Ioana, bărbații… Dar tu trebuie să te gândești la copii. Să nu faci vreo prostie la nervi.

— Mama, nu pot trăi în minciună! Nu pot să mă prefac că totul e bine!

— Viața nu e niciodată cum vrem noi…

Am simțit că mă sufoc între sfaturile mamei și realitatea crudă a trădării lui Vlad. În noaptea aceea am decis să aflu adevărul până la capăt.

A doua zi m-am dus la apartamentul femeii. Am sunat la ușă cu inima cât un purice. Mi-a deschis ea — tânără, frumoasă, dar obosită.

— Bună ziua… Eu sunt Ioana Popescu. Soția lui Vlad.

A încremenit. Apoi a lăsat privirea în jos.

— Vreți să intrați?

Am intrat într-un apartament mic, dar ordonat. Pe masă era o poză cu Vlad și ea, zâmbind larg.

— De cât timp? am întrebat eu cu voce stinsă.

— De aproape doi ani… N-am vrut să vă rănesc. Dar el mi-a promis că va divorța…

Am simțit că mă prăbușesc. Doi ani! Doi ani de minciuni!

— Și biletul? Tu l-ai trimis?

A clătinat din cap.

— Nu… Eu n-aș fi făcut asta niciodată.

Am plecat fără să mai spun nimic. Pe drum spre casă m-am gândit la cine ar fi putut fi autorul biletului. Sora mea? O vecină? Cineva care știa prea multe?

Când am ajuns acasă, Vlad mă aștepta pe hol.

— Unde ai fost?

— La ea! Știu totul!

A tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Îmi pare rău… N-am avut curaj să-ți spun. Am greșit față de tine și față de copii…

L-am privit lung. Tot ce voiam era să urlu, dar nu mai aveam putere nici pentru lacrimi.

În zilele următoare am trăit ca doi străini sub același acoperiș. Copiii simțeau tensiunea și mă întrebau mereu dacă tata mai vine acasă la cină.

Într-o seară, sora mea m-a sunat:

— Ioana… Eu am trimis biletul. Nu mai suportam să te văd mințită! Meriți mai mult!

Am izbucnit în plâns. M-am simțit trădată de toți: de Vlad, de sora mea care mi-a ascuns adevărul atâta timp, de mama care m-a îndemnat să tac.

În cele din urmă am decis să divorțez. Nu pentru că era ușor — ci pentru că nu mai puteam trăi în minciună. Am început terapia, am vorbit deschis cu copiii și am încercat să reconstruiesc ceva din ruinele vieții mele.

Astăzi, când privesc în urmă la acea zi de naștere cu trandafiri roșii și adevăruri dureroase, mă întreb: oare chiar merită să știm totul? Sau uneori ignoranța e singura formă de liniște pe care o putem avea?