De ce fiica mea nu vrea să-mi prezinte iubitul ei?

— Ana, iar ai venit târziu acasă. Unde ai fost? vocea mea tremura, încercând să par calmă, dar știam că nu reușesc.

Fiica mea a oftat, evitându-mi privirea. — Am fost cu prietenele, mamă. Ți-am spus deja.

Nu era prima dată când simțeam că mă minte. O cunoșteam prea bine, îi știam fiecare gest, fiecare ridicare din umeri. Dar acum, la douăzeci de ani, Ana devenise o străină în propria casă. Îmi era dor de fetița care venea alergând la mine cu genunchii juliți și ochii plini de lacrimi. Acum, lacrimile ei erau ascunse, iar genunchii îi erau acoperiți de blugi rupți la modă.

Am încercat să nu insist, dar gândurile nu-mi dădeau pace. De câteva luni, Ana vorbea la telefon în șoaptă, ieșea din cameră când primea mesaje și zâmbea altfel — un zâmbet pe care nu-l mai văzusem niciodată. Am întrebat-o direct într-o seară:

— Ai un iubit?

A roșit și a dat din cap că nu, dar ochii ei spuneau altceva. Atunci am simțit cum o prăpastie se cască între noi. M-am întrebat unde am greșit. Poate am fost prea strictă? Poate prea protectoare? Sau poate nu am știut să-i fiu prietenă atunci când avea nevoie?

Într-o zi, am găsit din întâmplare un bilet în buzunarul gecii ei: „Ne vedem la ora 6 la metrou, ca de obicei. Abia aștept să te văd! — Vlad”. Am simțit cum mi se strânge inima. Cine era Vlad? De ce nu mi-l prezentase? Ce ascundea?

Am decis să aflu singură. Într-o seară ploioasă, am urmărit-o discret până la stația de metrou. Am văzut-o cum îl îmbrățișează pe un băiat brunet, cu o geacă de piele și privire timidă. Nu părea periculos, dar nici nu părea genul pe care mi l-aș fi dorit pentru fiica mea. M-am întors acasă cu sufletul sfâșiat între vinovăție și curiozitate.

A doua zi, am încercat să deschid subiectul:

— Ana, dacă ai pe cineva drag, poți să-mi spui. Nu trebuie să ascunzi nimic de mine.

— Mamă, nu e momentul… Nu vreau să vorbim despre asta acum.

Tonul ei era tăios, iar eu m-am simțit respinsă ca niciodată. Am început să mă gândesc la toate momentele în care poate am judecat prea aspru alegerile ei: hainele, prietenele, notele de la facultate. Poate că teama mea de a nu o pierde m-a făcut să o sufoc.

În zilele următoare, am încercat să mă apropii de ea prin gesturi mici: i-am pregătit micul dejun preferat, i-am lăsat bilețele cu „Te iubesc” pe oglindă, am încercat să nu mai pun întrebări incomode. Dar distanța dintre noi părea să crească.

Într-o seară, am auzit-o plângând în cameră. Am bătut ușor la ușă:

— Ana, pot să intru?

Nu mi-a răspuns. Am stat sprijinită de ușă minute în șir, ascultându-i suspinele. M-am simțit neputincioasă și inutilă.

A doua zi dimineață, am găsit-o la bucătărie cu ochii umflați de plâns.

— Mamă… Vlad vrea să ne mutăm împreună. Dar mi-e frică… Mi-e frică să-ți spun orice pentru că mereu ai impresia că nu e destul de bun pentru mine.

Am rămas fără cuvinte. M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna în a mea.

— Ana, tot ce vreau e să fii fericită. Poate că am greșit încercând să te protejez prea mult… Dar nu vreau să te pierd.

A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns.

— Mi-a fost teamă că mă vei judeca sau că vei încerca să mă desparți de el…

Am realizat atunci cât de mult rău pot face fricile noastre de părinți. Dorința mea de a o proteja s-a transformat într-un zid între noi.

După câteva zile, Ana mi l-a prezentat pe Vlad. Era timid și respectuos, iar când am văzut cum o privește pe fiica mea, am înțeles că trebuie să-i dau voie să-și trăiască viața.

Totuși, rana rămâne: oare cât de greu e pentru un părinte să accepte că nu mai poate controla totul? Cât de mult trebuie să ne schimbăm noi pentru a nu-i pierde pe cei pe care îi iubim cel mai mult?