Când Dragostea Devine Povară: Povestea Anei și a Priorităților Greșite

— Ana, lasă cratița aia jos! urlu din pragul bucătăriei, cu inima bubuindu-mi în piept. O văd aplecată peste aragaz, cu fața palidă și o mână apăsată pe burtica rotundă. Transpirația îi curge pe tâmple, dar ea amestecă încă în oala cu ciorbă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Nu pot, mamă, trebuie să-i fac lui Mihai mâncare. Vine obosit de la muncă și se supără dacă nu găsește nimic cald.

Mă apropii de ea și îi iau lingura din mână. — Ana, ai contracții la două minute! Trebuie să mergem la spital ACUM!

Ochii ei se umplu de lacrimi. — Te rog, mamă… promite-mi că ai să ai grijă de el cât sunt eu la maternitate. Să nu-l lași flămând sau singur.

Mă uit la ea, la fata mea care a uitat să fie femeie și om pentru că s-a transformat într-o servitoare pentru un bărbat care n-a știut niciodată să-i spună „mulțumesc”. Îmi vine să urlu, dar mă abțin. O iau de braț și o târăsc aproape spre ușă, în timp ce ea încă se uită înapoi spre aragaz.

În mașină, Ana geme încet, încercând să-și ascundă durerea. — Dacă nu-i pui tu ciorba la încălzit, se supără… Știi cum e el…

Știam. Mihai fusese mereu un bărbat dificil. Îl cunoscusem la nunta lor, când nici măcar nu s-a obosit să mă salute. De atunci, nu l-am văzut niciodată ajutând-o pe Ana cu ceva prin casă. Totul era pe umerii ei: mâncare, curățenie, facturi, programări la doctor. El doar venea acasă și se așeza la televizor.

Când am ajuns la spital, Ana abia mai putea merge. Am alergat după o asistentă și am privit cum o duc pe targă spre sala de nașteri. Am rămas singură pe hol, cu telefonul în mână. Mihai nu răspundea. L-am sunat de trei ori până când mi-a trimis un mesaj sec: „Sunt la meci cu băieții. Suna-mă când e gata.”

Mi-am înghițit lacrimile și am intrat în salonul de așteptare. O femeie în vârstă stătea lângă mine și mi-a spus încet:

— E greu să fii mamă… dar și mai greu e să vezi cum copiii tăi se pierd într-o viață care nu-i face fericiți.

Am dat din cap fără să pot răspund. M-am gândit la copilăria Anei: mereu timidă, mereu dornică să mulțumească pe toată lumea. Poate că eu am greșit undeva… Poate că i-am arătat prea des că trebuie să se sacrifice pentru ceilalți.

După câteva ore chinuitoare, Ana a născut o fetiță sănătoasă. Am intrat la ea cu ochii plini de lacrimi și am găsit-o privind în gol.

— Mamă… Mihai a venit?

— Nu, draga mea. Dar ai o fetiță minunată.

A zâmbit slab și a început să plângă. — Dacă nu mă întorc repede acasă, cine are grijă de el?

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. — Ana, tu ai nevoie de grijă! Tu contezi! Nu vezi că el nu e aici nici măcar acum?

A tăcut. În zilele următoare, Mihai a venit o singură dată la spital, s-a uitat la copil ca la o pisică străină și a întrebat dacă poate pleca mai repede acasă pentru că are treabă.

Când Ana s-a externat, am insistat să stea câteva zile la mine. Dar după două zile, Mihai a sunat-o:

— Cât mai stai acolo? Nu mai am nimic de mâncare! Nici cămara nu e plină!

Ana s-a ridicat din pat cu ochii roșii și mi-a spus încet:

— Trebuie să merg acasă…

Am încercat să o opresc. — Ana, gândește-te la tine! La copil! Nu vezi că el nu te respectă?

— Mamă… poate că așa sunt bărbații… Poate că eu nu fac destul…

Atunci am izbucnit:

— Nu! Nu toți bărbații sunt așa! Și tu meriți mai mult decât atât! Eu te-am crescut să fii puternică, nu sclavă!

A izbucnit în plâns și s-a prăbușit în brațele mele.

În acea noapte am stat trează lângă ea și m-am întrebat unde am greșit ca mamă. De ce fetele noastre cred că trebuie să se sacrifice până la epuizare pentru niște bărbați care nu le dau nimic în schimb? De ce societatea încă le spune femeilor că trebuie să fie „gospodine perfecte”, chiar dacă asta le rupe sufletul?

Au trecut luni de atunci. Ana încă se luptă cu frica de a-l dezamăgi pe Mihai. Eu încă mă lupt cu dorința de a o salva și neputința de a-i schimba viața.

Uneori mă întreb: oare câte femei ca Ana există în România? Câte dintre ele gătesc cu lacrimi în ochi și contracții în burtă, doar ca să nu fie certate sau părăsite? Și câți dintre noi avem curajul să spunem STOP?