Umbrele adevărului: Mărturisirea din noaptea aceea

— Nu pleca încă, Vlad, mai stai puțin… vocea mamei răsună slab, dar încăpățânată, printre aparatele care bipăiau monoton în salonul de la etajul trei al spitalului județean din Pitești. Mă uit la ea, chipul îi e tras, ochii îi ard de febră și teamă. Îmi strâng pumnii în buzunarul hanoracului, încercând să-mi ascund neliniștea. Afară, ploaia lovește geamul cu furie, ca și cum ar vrea să pătrundă înăuntru și să ne spele pe toți de păcate.

— Mamă, trebuie să te odihnești. Mâine vin din nou, promit. Dar ea mă prinde de mână cu o forță neașteptată pentru trupul ei firav.

— Vlad, ascultă-mă… nu mai am mult. Trebuie să știi ceva. Ceva ce am ascuns prea mult timp.

Simt cum mi se strânge stomacul. Îmi trec prin minte toate certurile copilăriei, toate momentele când tata ridica vocea sau când mama plângea pe furiș în bucătărie. Dar niciodată nu mi-am imaginat că ar putea exista un secret atât de mare încât să-i apese sufletul până în ultima clipă.

— Ce s-a întâmplat? întreb încet, aproape șoptit.

Ea își mușcă buza și își întoarce privirea spre tavan. — Vlad… tatăl tău… nu e tatăl tău biologic.

Pentru o clipă, timpul se oprește. Aud doar ploaia și respirația greoaie a mamei. Mă uit la ea, încercând să-i citesc pe față dacă glumește, dacă e delir sau doar o încercare disperată de a-și ușura sufletul.

— Cum adică? reușesc să articulez cu greu.

— Eram tânără… eram speriată… L-am cunoscut pe Mihai înainte să-l întâlnesc pe tatăl tău. A fost o greșeală, dar tu ai fost cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat. Tata te-a crescut ca pe fiul lui, dar… nu a știut niciodată adevărul.

Mă ridic brusc de pe scaun. Simt cum pereții salonului se apropie de mine, cum aerul devine greu de respirat. — De ce îmi spui asta acum? De ce ai tăcut atâția ani?

— Am vrut să te protejez… să vă protejez pe amândoi. Dar nu pot să plec fără să-ți spun adevărul. Meriți să știi cine ești cu adevărat.

În mintea mea se derulează toată copilăria: serile când tata mă lua la pescuit pe Argeș, momentele când mă certa pentru note mici sau când îmi aducea ciocolată după ce mă operasem de apendicită. Toate capătă acum o altă culoare, o altă greutate.

— Și Mihai? Cine e Mihai? întreb cu vocea tremurândă.

— E un om simplu, din satul vecin. Nu l-am mai văzut de atunci… Nici nu știe că exiști.

Mă privesc în oglinda mică de la fereastră și nu mă recunosc. Cine sunt eu? Vlad Popescu sau Vlad… cine?

Câteva zile după aceea trec ca prin ceață. Tata vine la spital, îi aduce mamei supă și îi citește dintr-o carte veche de poezii. Eu îl privesc altfel acum, cu o vinovăție care nu e a mea și cu o furie mocnită pentru că am fost mințit atâta timp. Seara, acasă, mă cert cu el din nimicuri.

— Nu mai suporți nimic! Ce ai cu mine? urlă el într-o seară când sparg o cană fără motiv.

— Nimic! Lasă-mă în pace! îi răspund și trântesc ușa camerei mele.

Nu pot să-i spun adevărul. Nu pot să-l rănesc așa cum am fost rănit eu. Dar nici nu pot trăi cu povara asta.

După înmormântarea mamei, mă hotărăsc să-l caut pe Mihai. Întreb în satul vecin, la Cârstieni. O bătrână mă privește lung când îi spun numele.

— Mihai Stan? Stă la marginea satului, lângă pădure. Dar nu prea vorbește cu lumea…

Îl găsesc într-o curte mică, cu gard de lemn scorojit. Are ochii verzi ca ai mei și același mers apăsat. Când mă vede, se oprește din tăiat lemne și mă privește lung.

— Bună ziua… Sunt Vlad. Vlad Popescu.

Nu știu cum să-i spun adevărul. Îi povestesc totul printre lacrimi și bâlbâieli. El tace mult timp, apoi oftează adânc.

— N-am știut niciodată… Dacă aș fi știut… Poate viața ta ar fi fost altfel.

Merg acasă cu sufletul sfâșiat între două lumi: una în care am crescut și una care abia acum începe să existe pentru mine. Tata mă așteaptă în pragul casei.

— Unde ai fost?

— Am avut nevoie să aflu cine sunt…

Se uită la mine lung, apoi mă ia în brațe fără să spunem nimic. Pentru prima dată după mult timp simt că nu contează sângele, ci dragostea care ne-a ținut împreună atâția ani.

Acum stau singur în camera mea și mă întreb: Oare câți dintre noi trăim vieți construite pe jumătăți de adevăruri? Putem ierta cu adevărat sau doar învățăm să trăim cu rănile ascunse?