Al patrulea copil: Când dragostea nu mai e de ajuns

— Maria, nu mai pot! Nu mai pot, înțelegi? Ți-am spus că nu suntem pregătiți pentru încă un copil!

Vocea lui Radu răsună în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și jucăriile împrăștiate pe jos. Mă uit la el, cu mâinile tremurând pe cana de ceai, încercând să-mi adun curajul. În burta mea, viața nouă abia începe să pulseze, dar între noi doi, ceva se rupe încet.

— Radu, nu am vrut să se întâmple așa… Știu că e greu, dar… — vocea mi se frânge. Mă simt vinovată, de parcă aș fi făcut ceva greșit. Dar nu pot să nu mă gândesc la ochii mari ai copiilor noștri, la râsetele lor care umplu casa, la nopțile nedormite și la diminețile în care ne îmbrățișăm toți patru în patul nostru prea mic.

El oftează și se așază la masă, cu capul în mâini. — Maria, abia ne descurcăm acum. Facturile vin una după alta. Tu nu mai lucrezi de când l-ai născut pe Vlad. Eu fac ore suplimentare și tot nu ajungem la liman. Cum să mai creștem încă un copil?

Îmi mușc buza, simțind lacrimile cum îmi ard ochii. Nu am răspunsuri. Știu doar că nu pot renunța la copilul acesta. Nu după ce am simțit deja cum crește în mine.

Seara, după ce copiii adorm — Ana cu păpușa ei stricată, Vlad cu ursulețul lui murdar și Ilinca lipită de mine — mă strecor în baie și plâng în surdină. Mă gândesc la mama mea, care a crescut singură trei copii după ce tata a plecat. Mereu mi-a spus că dragostea ține familia unită. Dar dacă dragostea nu mai e de ajuns?

A doua zi, Radu vine acasă mai târziu ca de obicei. Îl văd obosit, cu cearcăne adânci și privirea pierdută. Îl întreb dacă a mâncat ceva la serviciu. Dă din cap că nu și se trântește pe canapea.

— Am vorbit cu frate-miu azi, zice el brusc. Zice că suntem inconștienți. Că lumea râde de noi pe la bloc, că suntem «fabrica de copii». M-a întrebat dacă nu știm ce-i aia contracepție.

Mă strâng în mine ca un arici. Știu ce spun oamenii. Am simțit privirile când merg cu toți copiii la magazin sau la doctor. «Iar e gravidă Maria?», «Nu le ajunge?» — șoapte care mă urmăresc ca niște umbre.

Într-o duminică, mergem la biserică. Preotul vorbește despre familie și sacrificiu. Mă uit la Radu — stă cu mâinile încrucișate pe piept, privirea fixată în podea. La ieșire, vecina noastră, doamna Stancu, mă trage deoparte:

— Maria, tu ești o femeie puternică. Dar să nu uiți că și copiii au nevoie de părinți fericiți, nu doar de frați mulți.

Cuvintele ei mă urmăresc toată ziua. Seara, când îi citesc Ilincăi povestea cu Albă ca Zăpada, mă gândesc: oare îi fac rău copiilor mei aducând încă unul pe lume? Oare sacrificiul meu îi va costa fericirea lor?

Într-o noapte, Radu se trezește brusc și mă găsește plângând în bucătărie.

— Maria… — vocea lui e moale acum, aproape speriată. — Ți-e frică?

— Da… Mi-e frică să nu te pierd pe tine. Mi-e frică să nu ne pierdem pe noi.

Se apropie și mă ia în brațe pentru prima dată după multe zile. Simt cum se rupe ceva în el.

— Și mie mi-e frică… Dar nu vreau să te las singură cu toate astea.

Începem să vorbim din nou — despre bani, despre visele noastre uitate, despre cum ar fi dacă am cere ajutorul părinților sau dacă m-aș întoarce la muncă după ce îl nasc pe cel mic. Ne certăm din nou, ne împăcăm din nou. Viața noastră devine o succesiune de valuri: uneori ne scufundăm, alteori reușim să ieșim la suprafață.

Într-o zi primesc un telefon de la școala Anei: a avut o criză de plâns pentru că o colegă i-a spus că «familia ei e ciudată». Mă duc să o iau acasă și o găsesc ascunsă sub bancă.

— Mami, tu mă mai iubești dacă vine alt bebeluș?

O strâng tare la piept și îi promit că da, că dragostea mea nu se împarte, ci crește cu fiecare copil.

Dar noaptea târziu mă întreb: chiar pot să le dau fiecăruia tot ce are nevoie? Sau îi condamn la lipsuri și frustrări?

Lunile trec greu. Sarcina avansează, iar oboseala mă doboară. Radu începe să lucreze sâmbetele la un vecin care are atelier auto. Eu cos haine pentru vecine ca să mai aduc niște bani în casă.

Într-o seară, după ce copiii adorm și casa e liniștită pentru prima dată după mult timp, stăm amândoi pe balcon și privim luminile orașului.

— Maria… Poate n-o să fim niciodată bogați sau liniștiți ca alții. Dar poate tocmai asta e familia noastră: haotică, gălăgioasă și plină de iubire.

Îl privesc și simt pentru prima dată că nu sunt singură în lupta asta.

Acum scriu aceste rânduri cu cel mic dormind pe pieptul meu și ceilalți trei jucându-se pe covor. Nu știu ce ne rezervă viitorul sau dacă vom reuși să le oferim tot ce merită. Dar știu că fiecare zi e o luptă între frică și speranță.

Oare câți dintre voi v-ați simțit vreodată copleșiți de propriile alegeri? Oare dragostea chiar poate ține o familie unită atunci când viața devine prea grea?