„N-ai fost niciodată destul de bună pentru mama mea”: Povestea mea despre o familie românească sfâșiată între orgoliu și tăceri

— Irina, tu chiar nu vezi că nu ești în stare să faci nici măcar o ciorbă ca lumea?
Vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsună ascuțit în bucătăria mică, unde aburii de la aragaz se amestecau cu mirosul de supă și cu gustul amar al umilinței. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar ochii mi se umpleau de lacrimi pe care mă chinuiam să le ascund. Era o după-amiază de duminică, iar soțul meu, Radu, stătea la masă cu privirea în pământ, incapabil să spună ceva. Fetița noastră, Mara, desena pe colțul mesei, prefăcându-se că nu aude.

Nu era prima dată când doamna Viorica îmi spunea că nu sunt destul de bună pentru fiul ei. De când m-am măritat cu Radu, acum șapte ani, fiecare vizită a ei era un test pe care nu reușeam niciodată să-l trec. Ba nu era destul de curat în casă, ba nu găteam ca „mama lui”, ba nu eram destul de atentă cu Mara. Dar în ziua aceea, ceva s-a rupt în mine.

— Lasă, mamă, Irina se străduiește… a încercat Radu să intervină, dar vocea lui era slabă, ca o adiere care nu clintește nimic.

— Nu mă interesează! Dacă nu era Mara, nici nu mai veneam pe aici. Să știi că eu am crescut trei copii singură și n-am făcut atâtea greșeli! a izbucnit ea.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de furie și rușine. M-am întors cu spatele la ei și am început să spăl vasele, încercând să-mi ascund lacrimile. În mintea mea răsunau cuvintele ei: „N-ai fost niciodată destul de bună pentru mama mea.”

Seara, după ce doamna Viorica a plecat trântind ușa, am rămas singură în bucătărie. Radu s-a dus la televizor, ca de obicei când nu știe cum să gestioneze un conflict. Mara s-a retras în camera ei cu jucăriile. Am rămas doar eu și gândurile mele.

M-am întrebat de ce trebuie să fie atât de greu să fii acceptată într-o familie. De ce nu pot fi iubită pentru ceea ce sunt? De ce trebuie mereu să demonstrez că merit locul meu aici?

A doua zi dimineață, am găsit un bilet pe frigider: „Am plecat la serviciu. Să ai grijă de Mara.” Atât. Fără „te iubesc”, fără „îmi pare rău”. Am simțit un gol imens în stomac.

La prânz, m-a sunat mama mea:

— Irina, ce faci? Pari obosită la voce…

— Sunt bine, mamă… doar puțin obosită.

— Ai grijă de tine, draga mea. Știi că eu te iubesc oricum ai fi.

M-am prăbușit în lacrimi după ce am închis telefonul. Mama mea mă iubea necondiționat. De ce nu putea și soacra mea să facă același lucru?

În zilele care au urmat, Radu a devenit tot mai distant. Nu vorbea despre incidentul cu mama lui, dar simțeam că îl apasă ceva. Într-o seară, după ce Mara a adormit, am încercat să deschid subiectul:

— Radu, nu mai pot așa… Simt că orice aș face nu e bine pentru mama ta. Și tu… tu niciodată nu mă aperi.

A oftat adânc și s-a uitat la mine cu ochii goi:

— Ce vrei să fac? E mama… Nu pot să-i vorbesc urât.

— Dar eu? Eu ce sunt pentru tine?

A tăcut. Tăcerea lui era mai dureroasă decât orice cuvânt rostit.

În weekend-ul următor, doamna Viorica a venit din nou. De data asta a adus și pe sora lui Radu, Alina. Atmosfera era tensionată încă de la început.

— Irina, ai pus prea multă sare în mâncare! s-a răstit Alina.

— Las-o în pace! a intervenit Mara brusc. Mami gătește cel mai bine!

Toți au amuțit pentru o clipă. Am simțit cum inima mi se umple de recunoștință pentru fetița mea curajoasă.

— Vezi? Copiii spun mereu adevărul! am spus eu cu voce tremurată.

Doamna Viorica m-a privit lung:

— Poate că ar trebui să te gândești dacă familia asta ți se potrivește…

Am simțit cum mi se taie respirația. Era ca și cum mi-ar fi spus să plec din propria mea casă.

După ce au plecat toți, Radu m-a găsit plângând în dormitor.

— Irina… Nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot să-mi pierd mama…

— Atunci spune-i că mă doare! Spune-i că și eu fac parte din familia asta!

A doua zi dimineață, Radu a luat o decizie neașteptată: a mers la mama lui și i-a spus că dacă nu mă respectă pe mine, nu va mai veni pe la noi atât de des.

Au urmat luni grele. Relația dintre mine și Radu s-a răcit, dar încet-încet am început să vorbim mai mult despre noi doi și despre ce ne dorim cu adevărat. Am mers chiar la consiliere de cuplu.

Doamna Viorica n-a mai venit atât de des. Când venea, era mai reținută. Nu m-a acceptat niciodată cu adevărat, dar măcar nu mă mai umilea în fața copilului meu.

Au trecut doi ani de atunci. Eu și Radu suntem încă împreună, dar rana aceea veche încă doare uneori. Mara a crescut și mă întreabă din când în când de ce bunica e mereu supărată pe mine.

Nu știu dacă voi fi vreodată „destul” pentru soacra mea. Dar știu că sunt destul pentru copilul meu și pentru mine însămi.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare cât timp vom mai accepta să fim judecate după standarde care nu ne aparțin?