Cina cu gust de rugăciune: Povestea mea despre credință, familie și bucătărie

— Iar ai pus ceapă în ciorbă, Mariana? Știi că nu suport!
Vocea lui Doru răsună din sufragerie, tăioasă ca o lamă. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn, iar aburul ciorbei mă orbește pentru o clipă. Îmi mușc buza să nu răspund. E a treia oară săptămâna asta când gătesc ceva ce nu-i place. Mă simt mică, neputincioasă, ca o fetiță certată pe nedrept.

Mă întorc spre icoana din colțul bucătăriei. „Doamne, dă-mi răbdare”, șoptesc printre dinți. Nu e prima dată când mă rog în timp ce gătesc. De fapt, cred că rugăciunea a devenit ingredientul principal în fiecare fel de mâncare pe care îl pun pe masă.

Când m-am măritat cu Doru, nu știam să fierb nici măcar un ou. Mama îmi spunea mereu: „Bărbatul se ține cu burta plină.” Am râs atunci, crezând că dragostea noastră va fi suficientă. Dar după nuntă, realitatea a venit peste mine ca un val rece: Doru era cel mai mofturos om pe care îl cunoscusem vreodată. Nu mânca roșii, nu suporta usturoiul, urla dacă simțea miros de ardei copți. Fiecare masă era un examen pe care îl picam cu brio.

— Ce-ai pus aici? Asta nu-i ca la mama!
Îmi amintesc prima ceartă serioasă. Era iarnă, ningea afară, iar eu făcusem sarmale după rețeta bunicii mele din Oltenia. Doru a gustat una și a împins farfuria deoparte. „Nu așa se fac sarmalele! Mama le face cu afumătură și fără mărar!”

Am plâns atunci în baie, cu capul între palme. M-am simțit umilită, neînțeleasă, singură. Dar n-am spus nimănui. Nici măcar mamei. Mi-a fost rușine să recunosc că nu pot să-mi mulțumesc bărbatul.

Anii au trecut, iar mesele au devenit câmpuri de bătălie tăcute. Încercam rețete noi, citeam bloguri culinare, întrebam vecinele ce gătesc pentru soții lor. Nimic nu părea să-l mulțumească pe Doru. Într-o zi, după ce a aruncat la gunoi o tavă întreagă de musaca pentru că „era prea uleioasă”, am cedat.

— Nu mai pot! Nu mai vreau să gătesc! Fă-ți singur de mâncare dacă nimic nu-ți place!
Vocea mea s-a spart ca o farfurie pe gresie. Doru s-a uitat la mine surprins, apoi a plecat trântind ușa.

În seara aceea am rămas singură în bucătărie. Am aprins lumina slabă de sub dulapuri și m-am așezat la masă cu capul pe brațe. Mi-am amintit de bunica mea, cum spunea mereu „Femeia ține casa cu rugăciune și răbdare.” Am început să mă rog cu voce tare, printre lacrimi:

— Doamne, ajută-mă să găsesc pacea în sufletul meu. Să nu mai simt că orice fac e greșit. Să pot iubi chiar și când nu primesc iubire înapoi.

A doua zi am intrat în bucătărie cu alt gând. Am pus apă la fiert pentru supă și am început să vorbesc cu Dumnezeu ca și cum ar fi fost acolo lângă mine:

— Ce zici, Doamne? Să pun sau nu ceapă? Să încerc iar rețeta de la mama lui Doru?

Am început să gătesc cu mai mult calm. Să nu mă mai supăr dacă Doru strâmbă din nas. Seara, când venea acasă și întreba „Ce-ai făcut de mâncare?”, îi răspundeam simplu:

— Ceva ce sper să-ți placă. Dacă nu-ți place, pot încerca altceva mâine.

La început n-a observat schimbarea. Dar după câteva săptămâni, a venit într-o seară în bucătărie și m-a întrebat:

— De ce nu te mai superi când nu-mi place ceva?

L-am privit în ochi pentru prima dată după mult timp:

— Pentru că am învățat să gătesc cu pace în suflet. Nu mai gătesc doar pentru tine, ci și pentru mine. Și pentru Dumnezeu.

A tăcut mult timp atunci. Apoi a spus încet:

— Poate ar trebui să încerc și eu să fiu mai puțin pretențios.

Nu s-a schimbat peste noapte. Încă are zile când refuză tot ce pun pe masă. Dar eu nu mai plâng în baie. Nu mă mai simt mică și neputincioasă. Am găsit liniștea în rugăciune și în acceptarea faptului că nu pot controla totul.

Uneori mă gândesc cât de mult ne dorim să fim apreciați pentru ceea ce facem zi de zi — fie că e vorba de o ciorbă simplă sau de o masă festivă — și cât de greu e când cei dragi nu văd efortul nostru. Dar credința m-a ajutat să văd dincolo de nemulțumirile lui Doru: să văd omul speriat de schimbare, bărbatul crescut cu ideea că doar mama știe să gătească „ca la carte”.

Am început să-l implic și pe el la gătit duminica. La început bombănea:

— Eu nu știu să fac nimic!

Dar după câteva încercări ratate (și multe glume pe seama cartofilor arși), a început să aprecieze mai mult munca mea.

Acum, când pun masa, spun mereu o rugăciune scurtă:

— Doamne, binecuvântează această mâncare și casa noastră.

Nu știu dacă vreodată Doru va fi complet mulțumit sau dacă eu voi ajunge o bucătăreasă desăvârșită. Dar știu sigur că fiecare masă e o victorie mică împotriva frustrării și a neînțelegerii.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? Câte dintre noi găsim puterea să transformăm corvoada zilnică într-un act de iubire? Voi cum reușiți să aduceți pacea în casele voastre?