Soacra Mea, Umbra Din Casa Noastră: Când Ajutorul Devine Povară

— Irina, ai pus sare în ciorbă? Nu simt nimic! vocea lui Alice răsună din bucătărie, tăind liniștea dimineții ca un cuțit. Mă opresc din împachetatul pachețelului pentru școală al lui Vlad și inspir adânc. Îmi simt obrajii arzând, dar mă abțin să răspund. Mihai, soțul meu, ridică din umeri și își afundă privirea în telefon.

Așa începe fiecare zi de când Alice, mama lui Mihai, s-a mutat la noi „temporar”, după ce a rămas văduvă. Au trecut doi ani. Încă nu știm cât durează „temporarul” ăsta. La început am crezut că va fi ușor. Alice era mereu lăudată de rude și vecini: „Ce femeie de aur! Să ai grijă de ea, Irina!” Dar nimeni nu știe cum e să trăiești cu ea zi de zi.

Într-o seară, după ce Vlad adoarme, Mihai încearcă să mă liniștească:
— Hai, iubito, știi că mama vrea doar să ajute. E greu pentru ea…
Îl privesc cu ochii umezi:
— Mihai, dar nu vezi că nu mai am loc în propria casă? Azi mi-a aruncat rețeta de la medic pentru că „nu cred că ai nevoie de pastile, Irina, mai bine bea un ceai de tei!”

Mihai oftează și tace. Știu că îi e greu să aleagă între mine și mama lui. Dar eu simt că mă pierd pe mine cu fiecare zi care trece.

Alice nu e rea. Dar ajutorul ei e ca o ploaie torențială: la început te bucuri de răcoare, apoi te trezești cu casa inundată. Intră peste tot: în bucătărie, în camera copilului, în discuțiile noastre intime. Odată a venit la școală să-i spună învățătoarei lui Vlad că „Irina nu prea are timp să-l ajute la teme”. Am aflat de la Vlad, care plângea rușinat acasă.

Într-o duminică, când încercam să facem ordine în dulapuri, Alice a intrat val-vârtej:
— Ce faci acolo? Nu vezi că pierzi vremea? Lasă-mă pe mine! Și-a început să scoată hainele pe jos, bombănind despre cât de dezordonată sunt. M-am retras în baie și am plâns în tăcere.

Am încercat să-i vorbesc frumos:
— Alice, apreciez că vrei să ajuți, dar uneori simt că nu mai am control asupra vieții mele.
Ea m-a privit mirată:
— Vai de mine! Dar eu doar vreau să vă fie bine! Dacă nu vă place cum fac eu lucrurile, spuneți-mi și plec!
Și a început să plângă teatral. Mihai a venit imediat s-o liniștească. Eu am rămas cu nodul în gât.

Seara, la cină, Alice povestea cum „pe vremea mea” femeile nu se plângeau atâta și făceau totul fără ajutor. Vlad se uita la mine speriat. Am simțit cum mă sufoc.

A doua zi am decis să merg la psiholog. Aveam nevoie să vorbesc cu cineva care să nu mă judece. Doamna Rusu m-a ascultat cu răbdare:
— Irina, ai dreptul la spațiul tău. Poate ar fi bine să stabiliți niște limite clare.
Am încercat. Am rugat-o pe Alice să nu mai intre în camera noastră fără să bată la ușă. S-a supărat și trei zile n-a vorbit cu mine.

Într-o seară, Mihai a venit acasă abătut:
— Mama zice că se simte ca o povară… Poate ar trebui să fim mai răbdători.
L-am privit neputincioasă:
— Mihai, dar eu sunt deja o umbră în casa asta! Nu mai știu cine sunt…

Într-o zi Vlad s-a îmbolnăvit. Alice a decis că nu are nevoie de medic, ci doar de „leacuri băbești”. I-am spus clar că vreau să mergem la doctor. S-a supărat iar:
— Faci cum vrei tu! Eu am crescut trei copii fără doctori!
Am plecat cu Vlad la spital. Avea nevoie de antibiotic.

După episodul ăsta am început să mă revolt mai des. Seara îi spuneam lui Mihai:
— Dacă nu găsim o soluție, eu nu mai pot continua așa!
El tăcea sau schimba subiectul.

Într-o noapte am visat că fug din casă cu Vlad de mână. M-am trezit plângând. M-am uitat la Mihai dormind liniștit și m-am întrebat: oare chiar nu vede cât sufăr?

Într-o zi am găsit curajul să-i spun lui Alice tot ce simt:
— Alice, vă rog… Ajutorul dumneavoastră ne sufocă. Avem nevoie de spațiu ca familie.
A izbucnit în lacrimi:
— Asta e răsplata pentru tot ce fac pentru voi?
Mihai a încercat s-o consoleze. Eu am rămas singură în bucătărie.

Au trecut luni de atunci. Situația s-a mai domolit după ce Mihai a acceptat să discutăm toți trei cu un mediator familial. Alice încă intervine uneori prea mult, dar acum știe când să se oprească. Vlad e mai liniștit. Eu încă lupt cu vinovăția și oboseala.

Uneori mă întreb: unde se termină ajutorul sincer și unde începe controlul? Oare câte familii trăiesc aceeași poveste ca noi? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?