Cheile tăcerii: Cum am ajuns să-mi dau afară soacra din apartamentul nostru

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce soțul meu încerca să-și ascundă privirea în ecranul telefonului. Era deja a treia oară în acea săptămână când mama lui, doamna Mariana, intrase în apartament fără să bată la ușă, cu cheile pe care i le dădusem la început, dintr-o naivitate pe care acum o regretam amarnic.

— E mama, Ana, ce vrei să fac? Să-i spun să nu mai vină? a răspuns el, apăsat, dar fără vlagă.

Am simțit cum mă sufoc. De luni de zile, fiecare colțișor al apartamentului nostru din Drumul Taberei devenise scena unui război mut. Mariana nu ridica vocea niciodată, dar fiecare gest al ei era o judecată. Dacă uitam să pun sare în ciorbă, dacă nu era aspiratorul băgat la timp sau dacă Vlad nu avea cămașa călcată perfect, privirea ei spunea totul. Și cel mai rău era când intra pe furiș în camera noastră, sub pretextul că „verifică dacă e totul în regulă”.

La început am tăcut. Am încercat să fiu înțelegătoare. Vlad pierduse tatăl cu un an înainte și știam că îi era greu. Dar încet-încet, Mariana a început să-și aducă hainele la noi, să-și lase papucii la ușă și chiar să-și aducă borcane cu murături pe care le depozita în balconul nostru minuscul. Într-o zi, am găsit-o schimbând lenjeria de pat fără să mă întrebe. Atunci am simțit pentru prima dată că nu mai sunt acasă la mine.

— Ana, nu te supăra, dar tu nu știi să faci sarmale ca lumea. Lasă-mă pe mine! mi-a spus într-o duminică, când încercam să gătesc pentru aniversarea noastră de căsătorie.

Am zâmbit forțat și am ieșit pe balcon, unde am plâns în tăcere. Nu voiam scandaluri. Nu voiam să-l pun pe Vlad între două focuri. Dar fiecare zi era tot mai grea.

Colegii de la birou mă întrebau de ce par mereu obosită. Prietena mea cea mai bună, Ioana, mi-a spus într-o zi:

— Ana, tu nu mai ești tu. De ce nu vorbești cu Vlad serios?

Am încercat. De fiecare dată când deschideam subiectul, Vlad devenea defensiv:

— E singură, Ana! Ce vrei să facem? S-o lăsăm pe drumuri?

Dar nu era vorba despre a o lăsa pe drumuri. Era vorba despre spațiul nostru, despre intimitatea noastră care dispăruse complet. Într-o seară, după ce Mariana a intrat peste noi în dormitor sub pretextul că „a uitat ceva”, am simțit că explodez.

— Gata! Nu mai pot! i-am spus lui Vlad printre lacrimi.

A doua zi dimineață, după ce el a plecat la serviciu, Mariana a venit din nou. A deschis ușa cu cheile ei și a început să spele vasele din chiuvetă.

— Bună dimineața, Ana! Ce faci? Ai dormit bine? m-a întrebat cu vocea ei blândă, dar falsă.

— Doamna Mariana… trebuie să vorbim.

S-a oprit din spălat și s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer.

— Vreau să vă rog… să-mi dați înapoi cheile de la apartament. Și… aș prefera să ne anunțați înainte să veniți.

A urmat o tăcere apăsătoare. Am simțit cum mi se taie respirația.

— Ana… eu sunt mama lui Vlad! Cum poți să-mi ceri așa ceva? Eu v-am ajutat mereu! Eu v-am crescut copilul!

— Știu… și vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut. Dar avem nevoie de spațiul nostru. Vreau să fiu soție, nu chiriaș în propria casă.

Ochii ei s-au umplut de lacrimi. A trântit buretele în chiuvetă și a ieșit fără un cuvânt. Am rămas singură în bucătărie, tremurând din cap până-n picioare.

Seara, Vlad a venit acasă supărat.

— Ce i-ai spus mamei? Plânge de două ore la telefon!

— I-am cerut doar să ne respecte intimitatea. Să ne anunțe când vine și să-mi dea cheile înapoi.

— Ana… nu pot să cred că ai făcut asta fără mine!

— Vlad, nu mai puteam! Nu mai eram eu! Nu mai eram noi!

A urmat o perioadă grea. Mariana nu ne-a vorbit două luni. Vlad era distant și rece. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă am distrus ceva ce nu se va mai repara niciodată.

Dar încet-încet, liniștea s-a instalat în casa noastră. Am început să gătim împreună din nou, să râdem la filme proaste și să ne bucurăm de micile noastre ritualuri. Mariana a început să ne sune înainte să vină și vizitele ei au devenit mai rare, dar mai calde.

Uneori mă gândesc dacă nu cumva am fost prea dură sau dacă puteam gestiona altfel situația. Dar știu sigur că fără acel moment de curaj n-aș fi regăsit liniștea pierdută.

Oare câți dintre noi trăim ani întregi cu cheile tăcerii atârnate la gât? Cât de mult trebuie să suferim pentru liniștea familiei noastre?