Nunta la răscruce: Povestea Anei și a visului ei întrerupt

— Nu pot să cred că faci asta, Ana! Ai înnebunit? Cum să te măriți așa? Vocea mamei răsuna ca un ecou dureros în holul mic al apartamentului nostru din Pitești. Mă uitam la ea, cu rochia albă strânsă la piept, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. De când accidentul m-a lăsat în scaun cu rotile, fiecare zi era o luptă. Nu doar cu mine însămi, ci și cu cei din jur.

— Mamă, îl iubesc pe Vlad. Și el mă iubește. Nu contează că nu mai pot merge…

— Ba contează! Pentru tine, pentru el, pentru toți! Ce fel de viață crezi că o să ai? O să depinzi mereu de cineva! O să-l tragi după tine ca pe o povară!

Am simțit cum mă sufoc. Tata stătea la masă, tăcut, cu privirea în gol. De când am ieșit din spital, nu m-a privit niciodată direct. Parcă îi era rușine cu mine. Fratele meu, Radu, nu mai venea acasă decât rar. Spunea că nu suportă atmosfera încărcată.

Înainte de accident eram alt om. Dansam la fiecare petrecere, alergam prin parc cu prietenele mele, visam să devin profesoară de sport. Totul s-a schimbat într-o secundă: o mașină scăpată de sub control pe trecerea de pietoni. Am deschis ochii după operație și am știut că nu voi mai merge niciodată.

Vlad a fost acolo din prima zi. Nu s-a speriat de lacrimile mele, nici de furia mea. M-a ținut de mână când urlam la cer că nu e corect. M-a învățat să râd din nou. Dar familia mea nu l-a acceptat niciodată pe deplin. „Ce băiat normal ar vrea o fată ca tine?” — mi-a spus bunica într-o zi, fără să clipească.

Ziua nunții a venit ca o izbăvire și ca o condamnare. Am ales să facem ceremonia în curtea bunicilor, sub vița de vie. Vlad mi-a împodobit scaunul cu rotile cu flori de câmp și panglici albe. Când m-am privit în oglindă, am văzut o altă Ana: vulnerabilă, dar hotărâtă.

— Ești gata? — a întrebat Vlad, venind lângă mine.

— Nu știu… Mi-e frică.

— Și mie mi-e frică. Dar vreau să-ți fiu alături. Pentru totdeauna.

Am zâmbit printre lacrimi. Oaspeții se adunaseră deja. Unii mă priveau cu milă, alții cu curiozitate sau chiar dezgust ascuns sub politețe. Mama stătea retrasă, cu buzele strânse. Tata nu venise deloc.

Când preotul a început slujba, am simțit cum inima îmi bate nebunește. Vlad mi-a șoptit la ureche:

— Nu contează ce cred ceilalți. Suntem noi doi aici.

După jurăminte, lumea a început să aplaude timid. Unchiul meu a venit să mă felicite:

— Să fii tare, Ana! Viața nu-i ușoară…

Am zâmbit amar. Știam prea bine cât de greu va fi. Seara, la masă, rudele șușoteau:

— Oare cât o să reziste băiatul ăsta?
— Săraca fată… ce păcat!

Vlad dansa cu mine pe melodia noastră preferată, împingând ușor scaunul printre mese. Pentru o clipă am uitat de toate privirile și vorbele grele.

După nuntă, viața nu s-a transformat într-un basm. Vlad a trebuit să-și ia două joburi ca să ne descurcăm. Eu am început terapia acasă și am încercat să găsesc un sens nou vieții mele. Mama venea rar în vizită și mereu găsea ceva de criticat:

— Uite ce greu îi e lui Vlad! Nu vezi că-l obosești?

— Mamă, nu mă obosește nimeni! Suntem împreună pentru că ne iubim!

Dar îndoiala se strecurase și în sufletul meu. Într-o seară l-am întrebat pe Vlad:

— Dacă ai putea da timpul înapoi… ai mai fi ales să fii cu mine?

M-a privit lung și mi-a luat mâna:

— Da, Ana. Pentru că tu ești acasă pentru mine.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mă lupt cu prejudecățile celor din jur și cu propriile mele limite. Dar am învățat că dragostea adevărată nu ține cont de aparențe sau de piedici fizice.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi avem curajul să iubim dincolo de ceea ce se vede? Câți suntem dispuși să ne luptăm pentru fericirea noastră chiar dacă lumea ne judecă? Poate că răspunsul stă în fiecare dintre noi.