Nu Am Putut Să-mi Privesc Fiica Umilită: O Săptămână Care Mi-a Schimbat Viața

— Nu mai pot, mamă, nu mai pot! — vocea Ioanei s-a spart ca o coardă prea întinsă, în timp ce stătea pe podeaua rece din bucătărie, cu genunchii la piept și ochii umflați de plâns. Era trecut de miezul nopții, iar eu abia ajunsesem la ea de câteva ore. Nu mă așteptam să găsesc apartamentul atât de tăcut și totuși atât de încărcat de tensiune. Mă uitam la fiica mea, aceeași fată veselă care îmi trimitea poze cu flori și pisici pe WhatsApp, și nu o recunoșteam.

— Ioana, ce s-a întâmplat? — am întrebat încet, încercând să-mi stăpânesc tremurul vocii. Știam că nu e bine, dar nu bănuiam cât de rău e.

— Nimic, mamă… doar că… — și-a șters lacrimile cu dosul palmei, încercând să-și recapete controlul. — Mihai iar a țipat la mine. Pentru că am uitat să cumpăr lapte. Și apoi… a zis că sunt o proastă și că nu sunt bună de nimic.

Am simțit cum mi se strânge inima. Mihai fusese mereu politicos cu mine, chiar dacă uneori prea tăcut. Dar să-i spună așa ceva Ioanei? Fata mea, care mereu a fost prima la școală, care a muncit să-și plătească facultatea, care a avut curajul să se mute singură în București?

— Ioana, nu e vina ta. Nimeni nu are dreptul să-ți vorbească așa! — am spus apăsat, dar ea doar a dat din cap și s-a ridicat încet, ca și cum fiecare mișcare o durea.

A doua zi dimineață, Mihai a venit acasă. Mirosea a parfum scump și a oboseală. Nici nu m-a salutat. S-a uitat la Ioana cu o privire rece:

— Ai spălat cămașa aia albastră?

— Da, e pe uscător… — vocea ei era abia o șoaptă.

— Data viitoare să nu mai uiți! — a trântit ușa de la baie și s-a închis acolo aproape o oră.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. În casa noastră din Pitești, eu și soțul meu, Gheorghe, ne-am certat de multe ori. Dar niciodată nu ne-am jignit. Niciodată nu am lăsat copiii să creadă că dragostea înseamnă frică sau rușine.

În zilele următoare am început să observ tot felul de detalii: Ioana mergea pe vârfuri prin casă când Mihai era acolo. Își verifica telefonul cu teamă. Își cerea scuze pentru orice fleac. Odată, când am vrut să gătesc ceva pentru toți trei, Mihai mi-a spus sec:

— Nu-mi place mâncarea de la țară. Ioana știe ce-mi place.

Am simțit cum mă înroșesc la față, dar am tăcut. Nu voiam să-i fac rău Ioanei. Seara, când Mihai a ieșit cu prietenii lui „la bere”, am stat cu fiica mea pe canapea și am încercat să vorbim.

— De ce stai cu el? — am întrebat-o direct.

A oftat adânc:

— Pentru că mi-e frică să fiu singură. Pentru că tata mereu mi-a spus că trebuie să rabzi ca să meargă o căsnicie. Pentru că… nu știu dacă mai știu cine sunt fără el.

Mi-au dat lacrimile. Am simțit că am eșuat ca mamă. Cum de nu am văzut până acum? Cum de nu am știut să-i spun că dragostea nu doare?

Într-o seară, Mihai s-a întors beat acasă și a început să țipe la Ioana pentru că nu găsea telecomanda. Am ieșit din cameră și i-am spus:

— Mihai, te rog frumos să vorbești civilizat cu fiica mea!

S-a uitat la mine cu dispreț:

— Nu e treaba dumneavoastră! E nevasta mea!

Atunci am simțit că explodez:

— E fiica mea înainte să fie nevasta ta! Și dacă mai ridici vreodată tonul la ea cât sunt eu aici, chem poliția!

A tăcut brusc și s-a trântit pe canapea. Ioana tremura toată. După ce Mihai a adormit buștean, am luat-o în brațe și i-am spus:

— Mâine mergem acasă la Pitești. Nu mai stai aici nici o zi!

A plâns mult în noaptea aia. Dimineața, Mihai s-a trezit mahmur și nici măcar nu a observat că Ioana își făcea bagajele. Am plecat fără să ne uităm înapoi.

Acasă la noi, Gheorghe a fost șocat când ne-a văzut pe amândouă plângând în prag.

— Ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul printre sughițuri. Tata a tăcut mult timp, apoi a spus:

— Ioana, tu decizi ce faci mai departe. Dar noi suntem aici pentru tine.

Au urmat luni grele. Ioana a mers la psiholog. A început să iasă din nou cu prietenele ei din liceu: Alina, Raluca, Simona. Încet-încet și-a recăpătat zâmbetul adevărat.

Mihai a sunat de câteva ori, ba rugându-se de ea să se întoarcă, ba amenințând-o că „o face de râs”. Dar Ioana n-a mai cedat.

Acum mă uit la ea cum râde cu sora ei mai mică în bucătărie și mă gândesc: oare câte femei trăiesc aceeași dramă în tăcere? Oare câte mame aleg să nu vadă sau să nu intervină? Eu n-am putut rămâne indiferentă.

Poate că uneori dragostea adevărată înseamnă să spui „ajunge”. Poate că puterea unei mame stă tocmai în curajul de a rupe tăcerea.

M-am întrebat adesea: dacă n-aș fi stat acea săptămână la ea, oare cât ar mai fi rezistat Ioana? Și câte alte fiice mai au nevoie ca mamele lor să le vadă cu adevărat?