Ușa care nu s-a deschis niciodată: Povestea unei mame la pragul singurătății

„Nu mai veni neanunțată, mamă!” — cuvintele lui Vlad încă îmi răsunau în minte, chiar și acum, când țineam tava fierbinte cu cornulețe în mâini, pe palierul rece al blocului din Drumul Taberei. Era duminică dimineața, iar soarele abia se strecura printre norii groși de martie. Am inspirat adânc, încercând să-mi liniștesc bătăile inimii. Poate azi va fi altfel, mi-am spus. Poate azi va deschide ușa și va zâmbi ca atunci când era copil și fugea în brațele mele după ce-i aduceam ceva bun.

Am apăsat soneria. O dată. De două ori. Am ciulit urechea, sperând să aud pași sau măcar un foșnet dincolo de ușă. Nimic. Doar zgomotul slab al unui televizor de la vecini și mirosul vag de vopsea proaspătă din scară. Am mai încercat o dată, cu degetele tremurânde. „Vlad, sunt eu… mama. Ți-am adus cornulețele tale preferate.” Vocea mi s-a spart la final, ca și cum aș fi implorat.

Tăcerea a fost răspunsul lui. Am rămas acolo, cu tava în mâini, simțind cum mi se scurge căldura din suflet odată cu cea a cornulețelor. M-am uitat la ușă — aceeași ușă maro, cu vopseaua sărită la colțuri, pe care o văzusem de atâtea ori în ultimii doi ani, de fiecare dată mai grea, mai rece.

M-am așezat pe treapta de la etaj și am privit în gol. În minte mi-au năvălit amintirile: Vlad mic, cu obrajii roșii de la alergat prin parc, râzând cu gura până la urechi când îi făceam clătite; Vlad adolescentul tăcut, care nu-mi mai povestea nimic; Vlad adultul care îmi răspundea la telefon doar când avea nevoie de ceva.

— Nu trebuia să vii, mamă, mi-a spus ultima dată când l-am vizitat fără să-l anunț. Am viața mea acum.

Am viața mea acum… Cuvintele astea m-au urmărit ca o umbră. Oare unde greșisem? Îl crescusem singură după ce tatăl lui ne-a părăsit pentru altă femeie. Am muncit două joburi ca să nu-i lipsească nimic. Am renunțat la visele mele pentru ca el să-și urmeze ale lui. Și totuși, între noi s-a ridicat un zid pe care nu-l pot trece nici cu cele mai dulci cornulețe.

Pe palier a apărut doamna Stanciu, vecina de la trei.

— Iar ați venit la Vlad? Nu vă deschide nici azi?

Am zâmbit forțat.

— Poate doarme…

— Of, dragă, copiii ăștia… Nu mai știu să prețuiască nimic! Și fata mea e la fel. Parcă nu mai avem loc în viețile lor.

Am dat din cap și am privit iar ușa. M-am ridicat încet și am lăsat tava pe preșul lui Vlad. Poate o va găsi când va ieși. Poate va gusta măcar un cornuleț și își va aminti de mine.

Pe drum spre casă, lacrimile mi-au curs fără să le pot opri. În autobuz, printre oameni grăbiți și indiferenți, m-am simțit invizibilă. O mamă trecută de cincizeci de ani, cu mâinile crăpate de muncă și sufletul sfâșiat de dorul unui copil care nu mai are nevoie de ea.

Ajunsă acasă, m-am prăbușit pe canapea și am privit telefonul. Niciun mesaj. Nicio veste. Am vrut să-i scriu: „Mi-e dor de tine.” Dar m-am oprit. Mi-era teamă să nu-l sufoc și mai tare.

Seara târziu, telefonul a vibrat scurt: „Am găsit cornulețele. Mulțumesc.” Atât. Fără inimioară, fără zâmbet, fără „te iubesc”.

Am plâns în tăcere. Mi-am amintit de mama mea, cum mă certa că nu o sun destul. Atunci nu înțelegeam cât doare absența unui copil din viața ta.

A doua zi m-a sunat sora mea, Irina.

— Ce-ai pățit? Ai vocea stinsă.

— Nimic… Vlad nu mi-a deschis ieri.

— Lasă-l în pace o vreme. O să-i treacă.

— Dar dacă nu-i trece? Dacă așa va fi mereu?

Irina a oftat.

— Copiii ăștia trăiesc altfel decât noi. Au alte griji… Poate trebuie să învățăm să trăim și fără ei.

Dar cum să trăiești fără copilul tău? Cum să accepți că nu mai ești centrul universului lui?

În zilele următoare am încercat să-mi ocup timpul: am mers la piață, am citit o carte veche de poezii, am făcut ordine prin dulapuri. Dar orice aș fi făcut, gândul tot la Vlad îmi zbura.

Într-o seară l-am visat copil: venea spre mine cu brațele întinse și râdea fericit. M-am trezit plângând și cu dorința arzătoare de a-l strânge în brațe măcar o dată.

Au trecut săptămâni fără să ne vedem. De Paște i-am trimis un mesaj: „Te aștept acasă dacă vrei.” Nu mi-a răspuns.

Într-o zi ploioasă de aprilie am primit un telefon neașteptat:

— Mamă… poți să-mi faci niște sarmale? Am chef ca-n copilărie.

Inima mi-a tresărit. Am simțit că mă întorc la viață.

— Sigur! Vin imediat!

Când am ajuns la el acasă, ușa s-a deschis înainte să bat. Vlad era palid și obosit.

— Ce-ai pățit?

— Nimic… Doar că mi-e dor de tine uneori, dar nu știu cum să-ți spun asta fără să par slab.

L-am îmbrățișat strâns și i-am șoptit:

— Nu ești slab dacă-ți iubești mama.

A zâmbit timid și m-a lăsat să intru. În bucătărie am gătit împreună ca pe vremuri. Am râs, am povestit, iar pentru câteva ore am simțit că zidul dintre noi s-a topit.

Dar știu că nu va fi mereu așa. Știu că distanța dintre părinți și copii crește odată cu anii și cu viețile separate pe care le trăim.

Mă întreb adesea: oare cât de mult trebuie să ne retragem din viețile copiilor noștri ca să-i lăsăm să crească fără să-i pierdem cu totul? Și cât de mult doare această retragere? Voi ce credeți?