Dincolo de Vorbe: Povestea Mea și a Fratelui Meu, Printre Răutăți și Visuri

— Nu vă mai uitați la mine așa, că nu eu am cerut nimic! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în sufrageria mică a mătușii Mariana. Era o seară de iarnă, iar afară ningea liniștit, dar în casă era furtună. Mama stătea cu ochii în pământ, iar Vlad, fratele meu, își strângea pumnii pe sub masă. Mătușa Mariana, cu privirea ei ascuțită, ne fixa ca pe niște acuzați.

— Nu voi? Dar cine? De când a murit unchiul vostru, nu v-ați mai interesat de nimic! Numai la bani vă stă gândul, să vă luați casă mare și să vă faceți afaceri! Familia nu contează pentru voi, doar averea!

Cuvintele ei tăioase mi-au rămas în minte zile întregi. De fapt, de ani buni mătușa răspândea zvonuri despre noi prin tot satul. Că suntem lacomi, că nu vrem să ajutăm când e nevoie, că ne credem mai buni decât ceilalți. Și totuși, nimeni nu știa cât am muncit eu și Vlad ca să ajungem aici.

Am crescut într-o casă modestă dintr-un sat din Buzău. Tata a murit devreme, iar mama s-a chinuit să ne țină la școală. Vlad a renunțat la facultate ca să lucreze la o vulcanizare din oraș. Eu am făcut naveta la București pentru un job prost plătit la o firmă de curierat. Ne vedeam rar, dar visam împreună: „O să avem într-o zi ceva al nostru”, îmi spunea Vlad când ne întâlneam duminica la masa mamei.

Când am pus pe picioare mica noastră firmă de transport marfă, am simțit că viața începe să se schimbe. Am tras tare: zile întregi pe drumuri, nopți nedormite, clienți dificili. Am avut și ghinioane — o dubiță furată, un client care nu ne-a plătit niciodată. Dar nu ne-am dat bătuți.

Într-o zi, Vlad a venit acasă cu ochii roșii:

— Am auzit-o iar pe Mariana la magazin. Le spunea tuturor că suntem niște nerecunoscători. Că nu vrem să-i dăm bani pentru reparații la casă.

— Dar noi abia avem pentru noi! am zis eu, simțind cum mi se strânge stomacul.

— Știu… Dar lumea ascultă de ea. Parcă toți ne privesc altfel acum.

Adevărul era că mătușa Mariana avea o influență uriașă în sat. Era văduvă de preot și toată lumea îi asculta vorbele ca pe niște adevăruri sfinte. Orice spunea ea devenea realitate pentru ceilalți.

Când am decis să cumpărăm o casă mai mare și să extindem afacerea cu un mic depozit, zvonurile au explodat. „Au bani de case și mașini, dar nu dau un leu pentru familie!” — asta se auzea peste tot.

Mama suferea cel mai mult. O vedeam cum se ferește să iasă din casă sau cum evită privirile vecinilor.

— Mamă, nu te mai consuma… Oamenii oricum vorbesc orice! încercam eu s-o liniștesc.

— Nu e așa simplu… Mariana era ca o soră pentru mine. Acum mă simt ca un străin în satul ăsta.

Într-o seară, Vlad a venit hotărât:

— Trebuie să vorbim cu ea. Să-i spunem adevărul!

Am mers împreună la casa mătușii. Ne-a primit rece.

— Ce vreți?

— Să lămurim lucrurile. Nu suntem lacomi și nu v-am uitat niciodată! Dar nu putem să vă dăm tot ce cereți… Avem și noi greutățile noastre!

— Greutățile voastre? Voi aveți afacere! Aveți bani! Eu sunt singură aici…

— Nu sunteți singură! Mama v-a ajutat mereu… Noi v-am dus lemne iarna trecută…

— Asta e nimic! Voi trebuie să vă gândiți la familie înainte de toate!

Am plecat de acolo cu un gust amar. Nimic din ce spuneam nu conta pentru ea.

Lunile au trecut și afacerea noastră a început să meargă tot mai bine. Am angajat doi oameni din sat — pe Nicu și pe Gabi — și am început să facem livrări și în alte județe. Încet-încet, oamenii au început să vadă că nu suntem niște profitori. Dar bârfele nu s-au oprit niciodată de tot.

Într-o zi, mama a venit plângând:

— M-a sunat Mariana… E bolnavă rău. Nu are cine s-o ducă la spital.

Fără să stau pe gânduri, am urcat-o pe mama în mașină și am mers la mătușă. Era palidă și speriată.

— De ce ai venit? m-a întrebat cu voce slabă.

— Pentru că suntem familie…

Am stat cu ea toată noaptea la spital. I-am adus apă, i-am ținut mâna când îi era frică. În dimineața următoare, m-a privit altfel:

— Poate că am greșit… Poate că am fost prea aspră cu voi…

N-am spus nimic. Doar i-am zâmbit trist.

După ce s-a însănătoșit, mătușa n-a mai spus nimic rău despre noi. Dar rănile rămân. Oamenii încă mai șoptesc pe la colțuri când trecem pe stradă.

Acum avem casa noastră și afacerea merge bine. Dar uneori mă întreb: cât valorează succesul dacă trebuie să-l porți ca pe o vină? Oare oamenii pot vedea vreodată dincolo de vorbe?