Între două lumi: Povestea Anei, fiica, soția și mama care nu mai știe cine este
— Ana, iar ai lăsat vasele nespălate? Ce fel de gospodină ești tu? Vocea mamei mele răsună ascuțit în bucătăria mică, unde aburii de la supa de pui se amestecă cu mirosul de detergent. Mă opresc din tăiatul legumelor, cu mâinile tremurânde, și încerc să-i răspund calm: — Am avut o zi grea la serviciu, mama. Am venit direct acasă, am luat copiii de la grădiniță… — Nu mă interesează! Când eram eu de vârsta ta, făceam totul fără să mă plâng! Soțul tău ce zice? Nu te ajută deloc?
Nu apuc să răspund, căci ușa se deschide brusc și intră soacra mea, doamna Mariana, cu o privire critică și un zâmbet fals. — Bună seara! Ana, iar e dezordine în sufragerie. Copiii ăștia nu au reguli? Ce faci toată ziua?
Simt cum obrajii mi se înroșesc. Mă uit la cei doi copii ai mei, Maria și Vlad, care se joacă pe covor cu niște cuburi colorate. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. — Încerc să fac tot ce pot… — Nu încerca, fă! îmi taie respirația mama.
Soțul meu, Radu, intră în cameră cu telefonul la ureche. — Ana, unde e cămașa albastră? Am ședință pe Zoom în 10 minute!
Mă simt prinsă ca într-o menghină. Toți trag de mine, toți au pretenții. Nimeni nu mă întreabă dacă sunt bine sau dacă mai pot.
În fiecare seară, după ce copiii adorm și casa se liniștește, mă așez pe marginea patului și mă uit la tavan. Îmi aud gândurile ca pe niște ecouri: „Ești o mamă bună? O soție bună? O fiică bună?” Dar cine sunt eu, dincolo de toate aceste roluri?
Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile cenușii din cartierul nostru din București, am avut curajul să-i spun mamei: — Mama, te rog să nu mai ridici tonul la mine. Fac tot ce pot.
A rămas blocată o secundă, apoi a început să plângă: — Eu te-am crescut singură! Pentru tine am muncit toată viața! Acum mă dai la o parte?
Soacra a intervenit imediat: — Nu e frumos să vorbești așa cu mama ta!
Radu a ridicat din umeri: — Hai, Ana, las-o baltă. Nu te mai certa cu toată lumea.
Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu voiam să rănesc pe nimeni, dar nici nu mai puteam să mă las călcată în picioare. Am ieșit pe balcon și am privit orașul care se trezea încet. Mi-am amintit de visele mele din adolescență: voiam să devin profesoară de limba română, să scriu poezii, să călătoresc. Acum nu mai scriu nici măcar un mesaj fără să fiu întreruptă.
Într-o zi, la serviciu, colega mea Irina m-a întrebat: — Ana, tu când ai făcut ultima dată ceva doar pentru tine? Am râs amar: — Nu-mi amintesc… Poate înainte să mă căsătoresc.
— Știi că ai dreptul să fii fericită? Să ai timp pentru tine?
M-am uitat la ea ca la o străină. Apoi am început să plâng în hohote în toaleta biroului. Mi-am dat seama cât de mult m-am pierdut pe mine însămi încercând să-i mulțumesc pe toți ceilalți.
Seara aceea am decis să vorbesc cu Radu. Copiii dormeau deja. — Radu, simt că nu mai pot. Toată lumea are pretenții de la mine și nimeni nu mă ascultă. Nici tu.
S-a uitat la mine mirat: — Dar ce vrei să fac eu? Eu muncesc toată ziua…
— Și eu muncesc! Și acasă, și la serviciu! Vreau doar puțin sprijin. Vreau să nu mai fiu criticată tot timpul. Vreau să fiu văzută!
A oftat: — Bine, o să încerc să te ajut mai mult… Dar știi cum sunt mamele noastre…
— Nu vreau scuze! Vreau respect!
A doua zi dimineață am plecat singură în parc. Am stat pe o bancă și am privit copacii goi de iarnă. Am simțit pentru prima dată după mult timp liniște în suflet. Mi-am promis că voi începe să spun „nu” atunci când simt că nu mai pot. Că voi cere ajutor fără rușine. Că voi încerca să-mi regăsesc pasiunile pierdute.
Dar nu e ușor. Mama continuă să mă critice, soacra găsește mereu ceva de comentat, iar Radu uită repede promisiunile făcute. Uneori simt că lupt singură împotriva unui zid uriaș de așteptări și prejudecăți românești: femeia trebuie să fie perfectă în toate rolurile ei sau nu valorează nimic.
M-am gândit de multe ori dacă nu cumva problema e la mine – poate nu sunt destul de bună? Dar apoi îmi văd copiii râzând sau primesc un mesaj cald de la Irina și îmi dau seama că merit mai mult decât critici și reproșuri.
Poate că nu voi reuși niciodată să-i mulțumesc pe toți. Poate că nici nu trebuie. Dar oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? Oare cât timp vom mai accepta să fim judecate pentru orice alegere facem?
Uneori mă întreb: dacă aș avea curajul să plec o vreme undeva doar cu mine însămi, oare m-aș regăsi? Sau m-aș simți și mai pierdută fără toate aceste roluri care mă definesc?
Voi ce ați face în locul meu? Cum găsiți echilibrul între a fi pentru ceilalți și a fi pentru voi?