Oglinda care nu minte: Povestea mea despre frumusețe, familie și acceptare

— Uită-te bine la tine, Irina! Ce vezi? vocea mamei răsuna aspru în baia mică, aburită de la dușul meu grăbit. Aveam doar paisprezece ani și deja simțeam că nu sunt destul. Oglinda era martorul tăcut al fiecărei dimineți în care încercam să-mi ascund coșurile sub un strat gros de fond de ten ieftin, să-mi netezesc părul rebel și să-mi trag obrajii în speranța că voi părea mai slabă.

— Nu știu, am murmurat, evitând să-i întâlnesc privirea. — O fată normală.

Mama a oftat teatral. — Normală? Nu vezi că ai început să te îngrași? Și părul ăsta… De ce nu poți fi ca Roxana, fata Mariei? Mereu aranjată, mereu zâmbitoare. Tu… parcă nici nu-ți pasă cum arăți!

Am simțit un nod în gât și lacrimile mi-au înțepat ochii. Nu era prima dată când mama mă compara cu Roxana sau cu alte fete din bloc. Dar de data asta, cuvintele ei au tăiat mai adânc. Am ieșit din baie fără să spun nimic, lăsând-o să-și continue monologul despre rușinea pe care i-o fac.

Tata era mereu absent, prins între două joburi prost plătite. Când venea acasă, aducea cu el un miros greu de benzină și oboseală. Nu vorbea mult, iar când o făcea, era doar ca să ne certe pentru facturile neplătite sau pentru că nu găsea telecomanda.

Singura mea alinare era jurnalul pe care îl țineam ascuns sub saltea. Acolo scriam tot ce nu puteam spune nimănui: cât de urâtă mă simțeam, cât de mult îmi doream să fiu altcineva, cât de tare mă durea fiecare privire dezaprobatoare a mamei.

La școală nu era mai bine. Colegii râdeau de mine pentru hainele vechi și pentru faptul că nu aveam telefon nou ca ei. Într-o zi, Andreea, lidera grupului de fete populare, mi-a spus în față:

— Irina, tu chiar nu te vezi cum arăți? Parcă ai fi din alt film!

Am încercat să zâmbesc, dar m-am simțit mică și invizibilă. În pauze stăteam singură pe bancă, prefăcându-mă că citesc sau că scriu teme. Nimeni nu părea să observe cât de mult mă doare.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama — care țipa că nu voi ajunge niciodată nimic dacă nu slăbesc și nu mă aranjez — am fugit pe scări până la etajul opt al blocului nostru gri din cartierul Titan. Am stat acolo, privind luminile orașului și întrebându-mă dacă viața mea chiar are vreun sens.

A doua zi dimineață, m-am privit din nou în oglindă. De data asta am încercat să văd altceva decât defecte. Am observat ochii mei verzi, moșteniți de la bunica, și zâmbetul timid care apărea când mă gândeam la poveștile ei din copilărie. Poate că nu eram frumoasă după standardele mamei sau ale colegilor mei, dar eram eu.

Totuși, presiunea nu dispărea. În fiecare weekend, mama mă târa la coafor sau la piață, unde mă prezenta tuturor cunoscuților cu un zâmbet fals:

— Uite-o pe fata mea! Nu-i așa că seamănă cu mine?

Toată lumea dădea aprobator din cap, dar eu vedeam privirile lor fugare spre hainele mele ponosite sau spre kilogramele în plus.

Într-o zi, la școală a venit o nouă profesoară de română, doamna Popescu. Avea părul scurt și ochelari mari, iar vocea ei caldă m-a făcut să mă simt pentru prima dată văzută. Ne-a dat o temă: „Scrieți o compunere despre ce înseamnă frumusețea pentru voi.”

Am stat ore întregi în fața foii albe. La final am scris despre bunica mea, despre mâinile ei muncite și despre felul în care râdea chiar dacă avea riduri adânci pe față. Am scris despre cât de frumoasă mi se părea când îmi spunea povești la lumina lămpii.

Când doamna Popescu mi-a citit compunerea în fața clasei, am simțit cum obrajii îmi iau foc. Dar pentru prima dată am văzut admirație în ochii colegilor mei. După oră, profesoara m-a chemat la catedră:

— Irina, ai un talent rar. Să nu lași pe nimeni să-ți spună cine ești sau cât valorezi.

Cuvintele ei au fost ca o gură de aer proaspăt. Am început să scriu tot mai mult — poezii, povestiri, chiar și scrisori către mine însămi. Scrisul a devenit refugiul meu.

Acasă însă, conflictele continuau. Mama nu înțelegea de ce prefer să citesc sau să scriu în loc să ies cu fetele din bloc sau să merg la sală.

— O să ajungi o ratată dacă stai numai cu nasul în cărți! Cine o să te placă așa?

Tata tăcea sau dădea din umeri. Singura care mă susținea era bunica, dar ea locuia la țară și venea rar la noi.

Într-o vară am mers la bunici pentru două săptămâni. Acolo am simțit pentru prima dată liniște: nimeni nu mă judeca pentru cum arătam sau ce făceam. Bunica mă lua cu ea la câmp și îmi spunea mereu:

— Frumusețea adevărată e ca pâinea caldă: o simți cu sufletul, nu cu ochii.

Când m-am întors acasă eram hotărâtă să nu mai las pe nimeni să-mi dicteze valoarea. Am început să răspund mamei atunci când mă critica:

— Poate că nu sunt ca Roxana, dar sunt eu și asta ar trebui să fie destul!

A urmat o perioadă grea: certuri zilnice, uși trântite, tăceri apăsătoare la masă. Dar încet-încet am simțit că devin mai puternică.

Anii au trecut. Am terminat liceul cu note bune și am intrat la Litere. Mama încă spera că voi slăbi și voi deveni „cineva”, dar eu știam deja cine sunt: o fată care a învățat să se iubească așa cum e.

Acum mă uit uneori în oglindă și îmi spun: „Ești destul.”

M-am împăcat cu ideea că frumusețea nu e ceea ce vezi prima dată într-o reflexie rece. E curajul de a fi tu însuți într-o lume care vrea mereu altceva de la tine.

Oare câți dintre noi trăim viețile altora doar pentru a fi acceptați? Când vom avea curajul să ne privim cu adevărat și să ne spunem: „Așa sunt eu — și e bine”?