„Am venit să sărbătorim, iar tu nu deschizi ușa!” – Cum sărbătorile s-au transformat în coșmar

— Ioana, deschide odată! Am venit să sărbătorim, iar tu nu deschizi ușa! vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsuna ca un ciocan în ușa apartamentului nostru din Drumul Taberei. M-am oprit din amestecatul ciorbei și am privit în gol, cu mâinile tremurând. În bucătărie mirosea a cozonac ars și a supă de pui, iar în sufletul meu era doar oboseală și revoltă.

De câțiva ani, fiecare sărbătoare era la fel: eu găteam zile întregi, făceam curățenie până la epuizare, iar când soseau socrii, totul trebuia să fie perfect. Soțul meu, Radu, nu înțelegea niciodată de ce mă plâng. „E familia mea, Ioana, nu poți să-i primești cu drag? Ce mare lucru să faci niște sarmale?”

Dar nu era doar despre sarmale. Era despre cum doamna Mariana intra peste mine în bucătărie și schimba totul după bunul plac. Despre cum domnul Gheorghe se așeza pe canapea și comenta că televizorul nostru e prea mic. Despre cum eu eram mereu „fata care nu știe să facă drob ca la Buzău”.

În dimineața aceea de Paște, când am auzit bătăile insistente în ușă, ceva s-a rupt în mine. M-am uitat la Radu, care stătea cu telefonul în mână, absent.

— Nu deschid, i-am spus încet.

— Cum adică nu deschizi? S-au chinuit să vină până aici! a ridicat el vocea.

— Nu mai pot. Nu azi. Nu vreau să mai fiu servitoarea nimănui.

Radu s-a ridicat brusc și a mers spre ușă. Eu m-am așezat pe scaun și am început să plâng în hohote. Dincolo de ușă se auzeau voci indignate:

— Ioana! Ce-i cu tine? Ești bolnavă? Deschide!

Nu am răspuns. Am rămas acolo, cu fața în palme, simțind că mă sufoc. Radu s-a întors spre mine:

— Ești nebună? Ce vrei să creadă ai mei?

— Să creadă ce vor. Eu nu mai pot trăi așa.

A urmat o tăcere grea. Socrii au plecat după o oră de insistențe și telefoane la care nu am răspuns. Radu m-a privit ca pe o străină.

— Ai stricat totul. O să vorbească tot neamul despre tine.

— Să vorbească! Am urlat din toți rărunchii. M-am săturat să fiu gazda perfectă pentru niște oameni care nu mă respectă!

A doua zi, mama m-a sunat:

— Ce-ai făcut, fată? M-a sunat Mariana plângând că ai ținut-o la ușă ca pe o cerșetoare!

— Mamă, nu mai pot. Nu mai pot să fiu mereu bună pentru toți și să mă pierd pe mine.

Mama a oftat greu:

— Știu că ți-e greu, dar așa e viața de femeie măritată…

Nu am mai zis nimic. Am simțit că nici ea nu mă înțelege cu adevărat.

În zilele următoare, Radu a fost tot mai rece. Dormea pe canapea și vorbea doar monosilabic. Socrii au început să trimită mesaje pasiv-agresive: „Sperăm că te simți mai bine”, „Poate data viitoare ne primești și pe noi”.

Am început să mă întreb dacă nu cumva chiar eu sunt problema. Poate exagerez? Poate ar trebui să tac și să înghit ca toate femeile din blocul nostru? Dar apoi mi-am amintit cum mă simțeam după fiecare vizită: epuizată, umilită, invizibilă.

Într-o seară, după ce Radu a venit târziu acasă, l-am întrebat:

— Tu mă iubești sau doar vrei o menajeră?

S-a uitat la mine lung:

— Nu știu ce vrei de la mine. Familia mea e importantă pentru mine.

— Dar eu? Eu unde sunt în ecuația asta?

Nu mi-a răspuns. A doua zi mi-am făcut bagajele și am plecat la mama pentru câteva zile. Am avut nevoie de spațiu ca să respir.

La mama acasă era liniște. Mirosul de cafea proaspătă și sunetul radioului vechi mi-au dat curaj să mă uit în oglindă și să-mi spun: „Ioana, meriți mai mult.”

După o săptămână, Radu a venit după mine. Era palid și obosit.

— Hai acasă… Putem încerca altfel…

— Cum altfel?

— Să punem limite. Să le spunem părinților mei că nu pot veni oricând vor ei.

Am simțit că pentru prima dată mă ascultă cu adevărat.

Nu a fost ușor. Socrii au fost jigniți luni întregi. Vecinele au început să șușotească pe scară că „Ioana e nebună”. Dar încet-încet am început să respir din nou în propria casă.

Acum, când se apropie din nou Paștele, încă simt un nod în gât când aud soneria. Dar știu că nu mai sunt aceeași femeie speriată de altădată.

Mă întreb: câte dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru că „așa se face”? Câte Ioane mai există în blocurile gri ale Bucureștiului? Voi ce ați fi făcut în locul meu?