Ultima Scrisoare către Tata: Povestea Mea Printre Umbrele Despărțirii

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc așa! vocea tatălui meu răsuna ca un tunet în sufrageria mică, cu pereți galbeni, în timp ce mama plângea cu fața ascunsă în palme. Aveam doisprezece ani și stăteam ascunsă după ușa dormitorului, cu inima bătându-mi nebunește. Nu era prima ceartă, dar era prima dată când tata rostea cuvintele acelea: „Divorțăm.”

În noaptea aceea, am adormit cu perna udă de lacrimi și cu un gol în stomac. A doua zi, la școală, colega mea, Maria, m-a întrebat de ce am ochii umflați. Am mințit că am răcit. Cum să-i spun că părinții mei nu se mai iubesc? Că tata va pleca și eu voi rămâne cu mama, într-un apartament prea mic pentru atâtea amintiri?

Săptămânile au trecut ca într-o ceață. Mama era tot mai absentă, mereu obosită, mereu cu ochii roșii. Tata venea din ce în ce mai rar. Într-o duminică, când a venit să mă vadă, am refuzat să ies din cameră. L-am auzit spunându-i mamei:

— O să mă urască pentru totdeauna.

— Nu te urăște, dar nici nu înțelege, i-a răspuns ea cu voce stinsă.

Adevărul era că nu-l uram. Îl iubeam atât de mult încât mă durea fiecare clipă fără el. Dar eram furioasă. Pe el, pe mama, pe mine că nu puteam face nimic.

Într-o zi, după școală, am găsit-o pe mama plângând la bucătărie. Am întrebat-o:

— De ce nu l-ai oprit?

S-a uitat la mine cu ochii goi:

— Pentru că nu poți obliga pe cineva să rămână unde nu mai vrea.

M-am simțit trădată. De ce nu a luptat? De ce nu a încercat mai mult? În mintea mea de copil, totul părea atât de simplu: dacă te iubești, rămâi împreună.

Au urmat luni de tăcere între mine și mama. Vorbeam doar despre lucruri practice: teme, mâncare, facturi. În rest, fiecare era prizonier în propria durere. Tata mă suna uneori, dar nu știam ce să-i spun. Îmi era dor de el, dar nu voiam să-i arăt asta.

Într-o seară, am găsit o scrisoare de la el pe biroul meu:

„Draga mea Ilinca,
Știu că ești supărată pe mine și ai tot dreptul. Nu am fost cel mai bun tată și îmi pare rău că te-am făcut să suferi. Dar vreau să știi că te iubesc și voi fi mereu aici pentru tine, chiar dacă nu mai locuim împreună.”

Am plâns ore întregi după ce am citit scrisoarea. A doua zi, la școală, profesoara de română ne-a dat ca temă să scriem despre cea mai mare frică a noastră. Am scris despre frica de a fi uitată. Când mi-a citit lucrarea, m-a chemat la catedră:

— Ilinca, vrei să vorbim?

Am clătinat din cap și am fugit la baie. Nu voiam să vorbesc cu nimeni despre asta.

Într-o sâmbătă dimineață, tata a venit să mă ia la plimbare prin Herăstrău. Mergeam tăcuți printre copaci golași. La un moment dat, s-a oprit și m-a privit lung:

— Știu că e greu pentru tine. Și pentru mine e greu. Dar vreau să știi că nu divorțez de tine.

Am izbucnit:

— Dar ai divorțat de mama! Și de casă! Și de tot!

A oftat adânc:

— Uneori oamenii mari fac greșeli. Sau pur și simplu nu mai pot merge împreună. Dar asta nu înseamnă că nu te iubesc.

Nu l-am crezut atunci. Mi se părea doar o scuză ieftină.

Viața a mers înainte. Am terminat clasa a opta cu note bune, dar fără bucurie. Mama lucra din greu ca să ne descurcăm cu banii. Tata trimitea pensie alimentară și mă vizita la două săptămâni. Într-o zi, l-am surprins plângând în mașină după ce m-a lăsat acasă.

Am început liceul și am încercat să-mi fac prieteni noi. Dar mereu simțeam că port cu mine o rană pe care nimeni nu o vedea. La o petrecere, cineva a făcut o glumă despre „copiii de divorțați”. Am râs fals și am plecat acasă devreme.

Într-o seară târzie de toamnă, mama a venit la mine în cameră:

— Ilinca, știu că ți-e greu să mă ierți pentru tot ce s-a întâmplat.

Am izbucnit:

— Nu pe tine trebuie să te iert! Pe tata! Pe voi! Pe mine!

A venit lângă mine și m-a strâns în brațe pentru prima dată după mult timp.

— Hai să încercăm să fim bine împreună, chiar dacă suntem doar noi două.

Am plâns amândouă până dimineața.

Anii au trecut. Tata s-a recăsătorit și are un băiețel mic acum. M-am dus la botez și am simțit un gust amar: eram parte din viața lui nouă, dar nu mai eram centrul universului lui. Mama încă lucrează mult și uneori pare că trage după ea toată greutatea lumii.

Acum sunt studentă la psihologie și încerc să înțeleg ce s-a întâmplat cu adevărat atunci. Încerc să-i iert pe ei și pe mine pentru toate greșelile făcute din dragoste sau din frică.

Mă întreb adesea: oare câți copii ca mine trăiesc aceeași poveste? Oare putem vreodată să ne vindecăm complet sau doar învățăm să trăim cu rănile noastre?

Poate că iertarea nu înseamnă uitare sau acceptare totală, ci doar dorința de a merge mai departe fără a ne lăsa sufletul prizonier trecutului.