Cum am învățat să iert: Povestea unei nurori din Cluj

— Nu ești suficient de bună pentru fiul meu! vocea Marianei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Vlad, soțul meu, stătea între noi, cu privirea pierdută în podea, incapabil să spună ceva. Era a treia oară în acea săptămână când soacra mea găsea un motiv să mă critice. Uneori era mâncarea, alteori curățenia sau felul în care mă îmbrăcam. Dar cel mai tare mă durea când îmi spunea că nu merit dragostea lui Vlad.

M-am căsătorit cu Vlad din iubire, nu din interes. Ne-am cunoscut la facultate, la Cluj, și am știut din prima clipă că el e omul cu care vreau să-mi petrec viața. Dar după nuntă, totul s-a schimbat. Mariana nu m-a acceptat niciodată. Spunea că nu sunt destul de gospodină, că provin dintr-o familie modestă din Maramureș și că nu am ce-i trebuie ca să fiu soția unui bărbat ca Vlad. La început am încercat să-i câștig încrederea: îi duceam flori, o ajutam la piață, îi găteam prăjiturile preferate. Dar nimic nu era suficient.

— Lasă-mă pe mine, tu nu știi cum se face! îmi spunea când încercam să o ajut la sarmale.

În fiecare seară plângeam pe ascuns, în baie, ca Vlad să nu mă vadă. Îl iubeam prea mult ca să-l pun să aleagă între mine și mama lui. Dar simțeam cum mă sting încetul cu încetul. Într-o zi, după o ceartă urâtă, am fugit la biserica din cartier. M-am așezat pe o bancă și am început să mă rog cu disperare:

— Doamne, dă-mi putere să trec peste asta! Nu vreau să-mi pierd familia…

Preotul paroh, părintele Ilie, m-a văzut și s-a apropiat de mine.

— Ce te apasă, copilă?

I-am povestit totul printre sughițuri: cum Mariana mă umilea zilnic, cum Vlad nu știa cum să mă apere fără să-și rănească mama. Părintele mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus:

— Sufletul omului se schimbă greu. Dar rugăciunea poate face minuni acolo unde cuvintele nu ajung.

Am început să mă rog pentru Mariana. La început cu greu – simțeam furie și neputință. Dar încet-încet, rugăciunea mi-a adus liniște. Am început să văd dincolo de răutatea ei: o femeie singură, rămasă văduvă de tânără, care și-a crescut singură copilul și se temea să nu-l piardă.

Într-o zi, Vlad a venit acasă abătut.

— Mama a avut un accident ușor la piață. A alunecat pe scări. Poate ar trebui să mergem la ea…

Am simțit un nod în gât. Era momentul să las orgoliul deoparte. Am mers împreună la Mariana. Am găsit-o pe canapea, cu piciorul bandajat și ochii roșii de plâns.

— Ce vrei? a întrebat ea rece.

— Am venit să te ajutăm, i-am spus blând.

Nu a răspuns nimic. Dar când i-am adus ceaiul și i-am aranjat perna sub cap, am văzut pentru prima dată o licărire de recunoștință în ochii ei.

Zilele au trecut greu. Mariana era tot rece, dar nu mai era agresivă. Încet-încet am început să vorbim despre lucruri mărunte: vremea, vecinii, rețete vechi din familie.

Într-o seară ploioasă, după ce Vlad a plecat la farmacie, am rămas singure în bucătărie. Mariana s-a uitat lung la mine.

— De ce te porți frumos cu mine? Nu ți-am făcut viața ușoară…

Mi-au dat lacrimile.

— Pentru că îl iubesc pe Vlad și pentru că vreau să fim o familie adevărată.

A oftat adânc.

— Mi-e frică să nu-l pierd… E tot ce am.

Atunci am înțeles: toată răutatea ei venea din frică și durere. Am luat-o de mână și i-am spus:

— Nu-l vei pierde niciodată. Dar eu am nevoie de sprijinul tău ca să pot fi fericită lângă el.

A izbucnit în plâns și pentru prima dată m-a îmbrățișat.

De atunci lucrurile s-au schimbat încet-încet. Nu a fost ușor – au mai fost certuri și momente tensionate. Dar rugăciunea m-a ajutat să nu răspund cu ură la ură. Am început să gătim împreună, să râdem la poveștile din tinerețea ei și chiar să ieșim la plimbare prin parc.

Vlad a observat schimbarea și într-o seară mi-a spus:

— Nu știu cum ai reușit… dar îți mulțumesc că nu ai renunțat la noi.

Astăzi suntem o familie adevărată. Mariana vine des la noi în vizită și chiar mă ajută cu copiii. Nu suntem perfecți, dar am învățat că iubirea și iertarea pot vindeca cele mai adânci răni.

Mă întreb uneori: câte familii se destramă din cauza orgoliilor sau a neînțelegerilor? Oare cât de mult ar putea schimba lumea dacă am avea curajul să iertăm și să ne rugăm unii pentru alții?