În umbra fratelui meu: Povestea unui fiu nevăzut

— Nu poți să fii ca Radu nici dacă te-ai strădui o mie de ani, mi-a spus mama într-o seară, când aveam șaisprezece ani și tocmai adusesem acasă o diplomă pentru locul doi la olimpiada de matematică.

Am rămas cu diploma în mână, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Radu, fratele meu mai mare cu trei ani, era deja la București, student la Medicină, mândria familiei. Eu eram doar Vlad, cel care nu reușea niciodată să fie destul.

Așa a început totul, sau poate că așa a continuat. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată altfel. Tata mă bătea pe umăr când luam note bune, dar privirea lui rămânea rece, ca și cum ar fi spus: „Bine, dar se putea mai mult.” Mama îmi repeta mereu că trebuie să fiu serios, să nu-i fac de râs. Dar când venea Radu acasă, totul se schimba: masa era plină de bunătăți, râsetele curgeau firesc, iar eu deveneam invizibil.

— Vlad, adu tu farfuriile! — îmi spunea mama, în timp ce îi turna lui Radu supă în farfurie.

— Lasă-l pe Vlad, mamă, că e obosit — intervenea Radu uneori, dar vocea lui suna fals, ca și cum ar fi jucat un rol. Poate chiar juca. Poate și el simțea presiunea aceea apăsătoare.

Anii au trecut și eu am încercat să mă fac remarcat. Am cântat la chitară într-o trupă la liceu — tata a zis că e pierdere de vreme. Am scris poezii — mama le-a găsit într-un caiet și a râs: „Ce prostii scrii aici?” Am avut o iubită, Irina, dar când a venit acasă la noi, părinții abia au salutat-o. Când Radu a adus-o pe Andreea, au făcut cozonac special pentru ea.

Într-o seară de iarnă, când eram deja student la Litere la Iași, am venit acasă cu inima grea. Eram obosit de examene și de singurătate. În sufragerie mirosea a sarmale și cozonac — Radu venea în vizită. M-am așezat la masă fără să spun nimic.

— Vlad, ai slăbit! Nu mănânci nimic? — m-a întrebat mama absentă.

— Sunt bine, mamă.

— Lasă-l, mamă, el e artistul familiei — a glumit tata.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să fiu „artistul”, voiam doar să fiu văzut. Seara aceea s-a terminat ca toate celelalte: cu mine în camera mea, ascultând cum râd ceilalți în bucătărie.

Au trecut anii. Am terminat facultatea și am început să predau româna la un liceu din orașul natal. Îmi plăcea să lucrez cu adolescenții — mulți dintre ei păreau pierduți ca mine. Încercam să le fiu aproape, să-i ascult. Poate pentru că nimeni nu mă ascultase pe mine.

Într-o zi, după ore, am primit un telefon de la mama:

— Vlad, vino repede acasă! Tata a făcut infarct!

Am alergat până acasă cu inima cât un purice. L-am găsit pe tata întins pe canapea, palid. Mama plângea. Radu era deja acolo, calm și stăpân pe situație.

— Vlad, du-te și adu apă! — mi-a ordonat Radu.

Am făcut ce mi s-a spus. În acele momente nu mai conta cine era preferatul; eram doar o familie speriată.

Tata și-a revenit după câteva zile la spital. Dar ceva s-a schimbat atunci între noi toți. Mama a început să fie mai blândă cu mine. Tata mă privea altfel — poate pentru că văzuse moartea cu ochii și înțelesese ceva ce nu putea spune în cuvinte.

Dar rănile mele erau vechi și adânci. Într-o seară am avut curajul să-i spun mamei ce simt:

— Mamă… Ți-ai dat seama vreodată cât de invizibil m-am simțit lângă voi?

A tăcut mult timp.

— Vlad… N-am știut. Mereu am vrut doar să vă fie bine… Poate am greșit…

— Nu voiam decât să mă vezi și pe mine…

A plâns atunci pentru prima dată în fața mea.

Radu a plecat din țară după câțiva ani. Eu am rămas aici, aproape de părinți. Încet-încet am început să mă simt mai liber. Am publicat un volum de poezii — mama l-a citit și mi-a spus că e frumos. Tata mi-a spus că e mândru de mine.

Dar uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: dacă n-aș fi fost mereu comparat cu Radu, cine aș fi fost eu? Pot oare să mă iubesc cu adevărat după o viață întreagă trăită în umbra altcuiva?

Poate că mulți dintre noi trăim astfel — nevăzuți în propriile familii. Voi ce credeți? Se poate vindeca vreodată rana aceasta? Sau rămâne cu noi pentru totdeauna?