O vacanță la București care mi-a frânt inima de mamă

— Mamă, ai putea să speli vasele? Am întârziat la birou!
Vocea lui Vlad răsună din hol, în timp ce el își trage grăbit pantofii. Mă uit la chiuveta plină și simt cum mă strânge stomacul. Nu pentru că nu aș vrea să-l ajut, ci pentru că nu asta îmi imaginam când am urcat în trenul de Constanța spre București, cu inima plină de dor și speranță.

Am venit la Vlad pentru o săptămână. Mi-a spus la telefon: „Hai, mamă, să stai cu mine, să ne mai vedem, să-ți arăt orașul!” Am visat la plimbări prin Herăstrău, la cafele băute împreună dimineața, la povești până târziu. Dar realitatea m-a izbit încă din prima zi: apartamentul lui micuț era un haos de haine, cutii de pizza și vase nespălate. Vlad era mereu pe fugă, cu ochii în telefon sau în laptop.

— Mamă, vezi că trebuie să vină curierul pe la 12. Poți să-i deschizi tu? Și dacă ai timp, poate dai cu aspiratorul…

Am zâmbit forțat și am dat din cap. În fiecare zi apăreau alte și alte treburi: cumpărături, gătit, ordine. Vlad venea seara târziu, obosit și iritat. Uneori nici nu mă întreba cum mi-a fost ziua. Mă simțeam ca o umbră în propria vacanță.

Într-o seară, după ce am pus masa și am așteptat zadarnic să vină acasă la ora promisă, l-am sunat:

— Vlad, vii? S-a răcit mâncarea…

— Mamă, am ieșit cu niște colegi. Nu mă aștepta!

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. Am stat singură la masă, privind farfuriile goale și simțind un gol imens în suflet. M-am întrebat unde am greșit. Oare așa e când copiii cresc? Devii invizibil?

A doua zi dimineață, Vlad a intrat în bucătărie fără să mă privească.

— Ai văzut că mi-ai spălat cămașa? Mersi…

— Vlad, eu am venit aici să petrecem timp împreună, nu doar să fac curat după tine…

S-a uitat la mine mirat, ca și cum nu pricepea ce spun.

— Mamă, dar nu te-am pus eu! Dacă nu vrei, nu mai face!

M-am simțit ca o servitoare care a îndrăznit să ceară o zi liberă. Am vrut să-i spun cât de mult mi-e dor de el, cât de mult așteptam să fim iar aproape. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

În zilele următoare am încercat să mă retrag. Am ieșit singură prin oraș, m-am plimbat pe Calea Victoriei, am stat pe o bancă în Cișmigiu privind copiii altora cum râd cu părinții lor. M-am întrebat dacă și Vlad a râs vreodată așa cu mine sau dacă am greșit undeva pe drum.

Sâmbătă seara, când Vlad a venit acasă cu Irina — prietena lui — am simțit că nu mai am loc nici măcar în propria poveste.

— Mamă, Irina rămâne peste noapte. Poți să dormi tu în sufragerie?

Am acceptat fără să comentez. Noaptea aceea am plâns în tăcere pe canapeaua tare, ascultând râsetele lor din dormitor.

Duminică dimineața am făcut cafea pentru toți trei. Irina mi-a zâmbit cald:

— Doamnă Maria, ce bine miroase! Vlad nu mi-a spus că gătiți așa bine!

Vlad a ridicat din umeri:

— Eh, mama mereu exagerează cu grijile…

Atunci n-am mai rezistat:

— Poate exagerez pentru că îmi pasă! Poate pentru că mi-e dor de tine și nu vreau să fiu doar cineva care spală vasele!

A urmat o tăcere apăsătoare. Irina s-a retras jenată. Vlad s-a uitat la mine cu o privire rece:

— Mamă… te rog… Nu acum.

Mi-am strâns lucrurile și am plecat mai devreme decât plănuisem. În trenul spre Constanța am privit pe geam și m-am întrebat dacă toate mamele simt această durere când copiii lor devin adulți și uită cine le-a fost alături mereu.

Acum scriu aceste rânduri cu inima grea: Oare dragostea unei mame se vede doar când lipsește? Oare sacrificiile noastre chiar contează sau suntem destinate să fim uitate când copiii noștri își fac propriile vieți?