De ce soțul meu crede că nu sunt o gospodină destul de bună: Poveste despre așteptări, compromisuri și regăsire
— Camelia, iar ai pus prea multă sare! Nu ți-am zis de atâtea ori că la ciorba de perișoare trebuie să fii atentă? Irina niciodată nu greșește cu sarea…
M-am oprit cu lingura în aer, simțind cum obrajii mi se înroșesc. Vlad nici măcar nu se uita la mine. Era aplecat asupra farfuriei, cu sprâncenele încruntate, ca și cum fiecare greșeală a mea era o insultă personală. Irina, prietena noastră din copilărie, era mereu etalonul. Gătea perfect, avea casa lună și zâmbea mereu. Eu? Eu eram Camelia, fata care a terminat Literele, care visa să scrie romane și care, între două joburi part-time și un copil mic, abia apuca să gătească ceva decent.
— Poate ar trebui să o rogi pe Irina să-ți dea rețeta ei de sarmale. Ale tale ies mereu cam uscate…
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când Vlad făcea astfel de comparații. La început râdeam, crezând că glumește. Apoi am început să mă străduiesc mai mult: am citit rețete, am încercat să gătesc ca la carte. Dar niciodată nu era destul. Mereu era ceva de criticat: ba supa prea limpede, ba friptura prea uscată, ba desertul prea dulce.
Într-o seară, după ce am pus copilul la culcare și am rămas singură în bucătărie, am izbucnit în plâns. M-am întrebat dacă nu cumva Vlad are dreptate. Poate chiar nu sunt o gospodină bună. Poate nu sunt o soție bună. Poate nu sunt… destul.
A doua zi dimineață, mama m-a sunat.
— Ce faci, fata mea? Pari obosită la voce.
— Sunt bine, mamă… doar puțin obosită.
— Ai grijă de tine. Să nu te pierzi printre atâtea griji. Știi că tata niciodată nu s-a plâns de gătitul meu? Și eu am ars mâncarea de atâtea ori!
Am zâmbit amar. Mama era din altă generație. La ea acasă, femeia era stâlpul familiei: gătea, spăla, creștea copiii și nu se plângea niciodată. Dar eu? Eu voiam mai mult. Voia să scriu, să am timp pentru mine, să fiu ascultată.
Într-o duminică, Irina ne-a invitat la masă. Vlad era în extaz: „O să vezi ce bunătăți face Irina! Poate te inspiri.” Am simțit un nod în gât, dar am mers. Irina ne-a întâmpinat cu zâmbetul ei larg și cu miros de cozonac proaspăt.
— Camelia, hai să stăm puțin la povești în bucătărie!
Am intrat după ea și am văzut-o agitându-se printre tigăi și cratițe.
— Sinceră să fiu, abia mai rezist. Toată lumea așteaptă de la mine să fiu perfectă. Să gătesc ca mama, să am casa ca-n reviste… Dar uneori simt că mă sufoc.
Am rămas uimită. Irina? Ea care părea mereu stăpână pe situație?
— Vlad tot timpul mă compară cu tine…
Irina a oftat.
— Și soțul meu mă compară cu mama lui. Niciodată nu e destul. Știi ce fac uneori? Comand mâncare și o pun pe farfurii frumoase. Nimeni nu-și dă seama…
Am izbucnit în râs amândouă. Pentru prima dată după mult timp m-am simțit ușurată.
Când ne-am întors acasă, Vlad a început din nou:
— Ai văzut ce frumos a aranjat Irina masa? Parcă totul era dintr-un film!
Nu am mai răspuns nimic. În acea seară am scris în jurnal:
„Nu vreau să fiu ca Irina. Nu vreau să fiu ca mama. Vreau să fiu eu.”
Zilele au trecut și am început să gătesc doar ce-mi place mie. Am făcut paste cu sos simplu când eram obosită și clătite cu gem pentru copil când aveam chef de joacă. Vlad a bombănit la început, dar apoi s-a obișnuit.
Într-o zi, când am venit acasă mai târziu de la serviciu, l-am găsit pe Vlad în bucătărie încercând să facă o omletă.
— Ce faci acolo?
— Încerc să nu mor de foame până vii tu…
Am râs și l-am ajutat. Pentru prima dată după mult timp am gătit împreună fără presiune.
Seara aceea a fost un început. Am vorbit deschis despre așteptări și despre cât de greu e să fii mereu „ca la carte”. Vlad a recunoscut că nici el nu știe exact ce vrea — doar că așa a văzut la el acasă: femeia gătește, bărbatul mănâncă și comentează.
— Poate ar trebui să schimbăm ceva…
Am început să împărțim sarcinile: uneori gătește el, alteori eu sau comandăm pizza. Am redescoperit bucuria de a sta împreună la masă fără stres.
Dar lupta cu nesiguranța încă nu s-a terminat. Sunt zile când mă simt vinovată că nu fac destul sau că nu sunt „ca lumea”. Alteori mă revolt și îmi spun că merit mai mult.
Mă întreb adesea: unde se termină compromisurile sănătoase într-o familie și unde începe pierderea propriei identități? Oare câte dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru a-i mulțumi pe ceilalți?