„Mamo, dacă nu te liniștești, plec pentru totdeauna.” Povestea mea și a Martei, fiica mea

— Mamo, dacă nu te liniștești, plec pentru totdeauna!
Cuvintele Martei au tăiat aerul din sufrageria mică, încărcată cu miros de cozonac și flori de primăvară. Era ziua mea de naștere, împlineam 54 de ani, și tot ce-mi dorisem era să fim împreună, să râdem, să povestim ca pe vremuri. Dar Marta stătea în picioare, cu ochii umezi și obrajii roșii de furie, iar eu simțeam cum mi se prăbușește lumea sub picioare.

— Nu înțeleg de ce trebuie mereu să faci totul despre tine! a continuat ea, vocea tremurându-i. Mereu ai ceva de comentat, mereu mă critici! Nu mai pot, mami!

Am rămas fără cuvinte. M-am uitat la ea, la fata mea frumoasă, care cândva venea la mine cu orice problemă. Acum era o femeie în toată firea, cu serviciu la București și un prieten pe care eu nu-l cunoșteam decât din poze. Îmi amintesc cum îi făceam codițe dimineața înainte de școală și cum îi citeam povești seara. Unde greșisem? Când se transformase dragostea mea în povară pentru ea?

— Marta, eu doar… vreau să-ți fie bine. Știi cât îmi pasă de tine…

— Nu! Nu știi să arăți decât că vrei să controlezi totul! De ce nu poți să mă lași să fiu eu însămi?

Vocea ei s-a spart și a început să plângă. Am simțit un nod în gât. Toată lumea din jur — sora mea, Ilinca, și soțul meu, Doru — tăceau stânjeniți. Nici nu mai știam dacă să mă ridic s-o îmbrățișez sau să o las în pace. M-am simțit mică, neputincioasă.

Am încercat să-mi amintesc ce anume declanșase totul. Poate faptul că îi spusesem că nu-mi place cum se îmbracă? Sau că am întrebat-o iar când are de gând să se căsătorească? Sau poate faptul că am insistat să-i pun mai mult tort în farfurie? Toate lucrurile astea mici, pe care le făceam din dragoste, dar care pentru ea erau ca niște ace.

— Marta, te rog… Nu vreau să ne certăm azi. E ziua mea…

— Exact! E ziua ta! Și totul trebuie să fie perfect după regulile tale! Eu nu mai pot așa!

A ieșit trântind ușa. Am rămas cu ochii în lacrimi și cu inima frântă. Ilinca s-a apropiat încet și m-a luat de mână.

— Las-o puțin. Are nevoie să se liniștească. Știi cum sunt copiii ăștia din ziua de azi…

Dar nu era doar vina ei. Știam asta. În ultimii ani mă simțisem tot mai singură. Doru era mereu ocupat cu serviciul, iar Marta venea acasă tot mai rar. Îmi era dor de ea, dar nu știam cum să-i spun fără să par sufocantă. Poate chiar eram sufocantă.

Am stat mult timp pe canapea, privind la poza noastră din vacanța la mare, când Marta avea doar zece ani. Zâmbea larg, cu părul ud și nisip pe față. Atunci eram cele mai bune prietene.

Seara târziu, când toți plecaseră și casa era cufundată în liniște, am auzit cheia în ușă. Marta a intrat încet, cu ochii roșii.

— Mami… putem vorbi?

Am dat din cap și i-am făcut loc lângă mine pe canapea.

— Îmi pare rău că am țipat la tine… Dar simt că nu mă asculți niciodată cu adevărat. Mereu ai impresia că știi ce e mai bine pentru mine.

Am oftat adânc.

— Poate ai dreptate… Mi-e greu să accept că ai crescut și că nu mai ai nevoie de mine ca înainte. Dar nu știu cum să fiu altfel.

Marta s-a uitat la mine cu ochii mari.

— Vreau doar să mă accepți așa cum sunt. Să nu mă mai compari cu alții sau să-mi spui mereu ce ar trebui să fac.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toată viața am vrut doar ce e mai bun pentru ea. Dar poate că am uitat s-o întreb ce-și dorește ea cu adevărat.

— O să încerc… Promit că o să încerc.

A venit lângă mine și m-a îmbrățișat strâns. Am plâns amândouă mult timp, fără cuvinte.

A doua zi dimineață am făcut cafeaua împreună și am vorbit despre lucruri simple: despre jobul ei, despre prietenul ei Rareș, despre planurile ei pentru vară. Am simțit că ne regăsim încet-încet.

Dar rana rămâne acolo, ca o cicatrice care mă face să mă întreb: oare câte mame și fiice trec prin asta? Câte cuvinte spuse la nervi nu pot fi niciodată luate înapoi? Și oare putem învăța vreodată să ne ascultăm cu adevărat unii pe alții?