„Mama mă îndeamnă să o iert pe bunica care ne-a rănit: Nu sunt supărată, dar justiția trebuie să prevaleze”

Crescând, mama mea, Elena, îmi povestea despre copilăria ei care părea desprinsă dintr-un coșmar. Mama ei, Viorica, era figura centrală în aceste povești – nu ca o bunică iubitoare, ci ca cineva care a lăsat cicatrici emoționale adânci. Cu toate acestea, recent, Elena a început să mă preseze, pe mine, Mirela, să mă împac cu Viorica, care acum este fragilă și în vârstă.

Viorica locuiește singură într-o casă mică și degradată la marginea orașului nostru. Sănătatea ei este în declin, și nu are pe nimeni altcineva la care să apeleze decât fiica pe care cândva a maltratat-o. Elena, poate dintr-un sentiment de datorie sau vinovăție nerezolvată, crede că este responsabilitatea noastră să avem grijă de ea.

Eram doar un copil când am fost martor la sfârșitul cruzimii bunicii mele. Era aspră, adesea respingând-o pe mama cu cuvinte tăioase și minimalizându-i eforturile în totul, de la cariera ei până la rolul ei de mamă. Îmi amintesc clar o seară când Viorica ne-a vizitat. Îi arătasem mândră un desen pe care îl făcusem la școală, doar pentru ca ea să-l strivească, murmurând că nu voi fi niciodată o adevărată artistă.

Aceste amintiri sunt întipărite în mintea mea și reapar de fiecare dată când Elena o menționează. „Totuși este familie,” argumentează Elena de fiecare dată când discutăm despre asta. „Acum are mai multă nevoie de noi ca oricând.”

Dar cum pot să iert pe cineva care nu arată niciun remușcări? Viorica nu și-a cerut niciodată scuze pentru acțiunile ei, nu și-a recunoscut niciodată cruzimea. În schimb, își poartă amărăciunea ca pe un semn de onoare, dând vina pe Elena și pe mine pentru singurătatea și nefericirea ei.

Insistența Elenei a crescut după ce a vizitat-o pe Viorica luna trecută. Mi-a descris cât de fragilă și uitucă a devenit Viorica, cum casa ei era plină de facturi neplătite și alimente expirate. A fost un spectacol jalnic, și i-a frânt inima Elenei.

„Este bunica ta, Mirela. Nu putem pur și simplu să o lăsăm așa,” a implorat Elena.

Dar unde a fost această preocupare familială când am avut nevoie de ea? Când Elena a luptat să se descurce la școală în timp ce mă creștea singură? Când amândouă aveam nevoie de un cuvânt bun sau de o îmbrățișare susținătoare, și Viorica nu ne-a oferit nimic?

Am întâlnit-o pe Viorica săptămâna trecută, sperând poate să găsesc o închidere, sau poate să văd un strop de regret în ochii ei. Nu am găsit nimic. Vizita a fost rigidă și inconfortabilă, cu Viorica plângându-se în mare parte de afecțiunile ei și de nerecunoștința familiei care o abandonase.

Când am plecat, nu mi-a mulțumit pentru vizită sau nu m-a rugat să revin. Pur și simplu s-a uitat în altă parte, privirea ei fixată pe ceva îndepărtat, ceva dincolo de răscumpărare.

Nu sunt supărată pe Viorica. Sentimentele mele au trecut dincolo de furie către o tristețe profundă – o tristețe pentru mama mea care încă caută dragoste acolo unde nu i-a fost niciodată oferită, și pentru o femeie care probabil își va încheia zilele la fel de amar cum le-a trăit.

Elena continuă să o viziteze pe Viorica, mânată de obligația unei fiice, dar eu nu pot. Unele răni sunt prea adânci pentru a se vindeca, și unele distanțe prea mari pentru a fi închise. Iertarea este puternică, dar nu poate fi forțată, nici nu poate înflori în solul steril al nepocăinței.

În cele din urmă, aleg să-mi protejez pacea și să îngrijesc viitorul propriei mele familii, departe de umbrele trecutului.