Între două lumi: Povestea unei bunici din București

— Nu mai țipați, vă rog! Am strigat din pragul sufrageriei, încercând să-mi fac vocea auzită peste vacarmul creat de Cătălin și Ilinca, nepoții mei. Era a treia oară în acea după-amiază când încercam să impun puțină ordine în apartamentul fiului meu, Vlad. Dar copiii au râs și au fugit mai departe, trântind ușa de la dormitor.

— Lasă-i, mamă, sunt copii! a venit imediat replica Anei, nora mea, cu un zâmbet obosit dar ferm. Nu trebuie să fie totul perfect.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vorba de perfecțiune, ci de bun simț. Crescusem trei copii în două camere, cu reguli clare și respect. Acum, la 67 de ani, mă simțeam străină în propria familie. Îmi iubesc nepoții, dar nu pot să nu văd cum lipsa de limite îi transformă în mici tirani.

— Ana, nu vreau să mă bag, dar copiii chiar nu ar trebui să sară pe canapea. Se pot răni sau pot strica mobila, am spus încercând să-mi păstrez calmul.

— Maria, te rog… E casa noastră. Dacă se strică ceva, reparăm. Important e să fie fericiți.

M-am retras în bucătărie cu un oftat. Vlad era la serviciu, ca de obicei. Ana lucra de acasă și părea mereu pe fugă, mereu cu ochii pe telefon. Copiii profitau din plin. În fiecare vizită, găseam casa răvășită: jucării peste tot, resturi de mâncare pe masă, desene pe pereți. Încercam să ajut, să fac ordine, dar Ana mă privea ca pe o intrusă.

Într-o seară, după ce am adunat jucăriile și am spălat vasele, am încercat să vorbesc cu Vlad.

— Mamă, știu că nu-ți place cum merge treaba aici, dar Ana are dreptate. E altă generație. Copiii nu mai cresc ca noi.

— Vlad, nu e vorba de generații! E vorba de respect și disciplină. O să ajungă niște copii răsfățați care nu știu ce-i aia responsabilitate!

Vlad a oftat și a evitat privirea mea.

— Te rog să nu mai insiști. Nu vreau certuri în casă.

Am plecat acasă târziu, cu sufletul greu. În tramvaiul 41, privind luminile orașului, m-am întrebat dacă nu cumva eu sunt problema. Poate că am devenit prea rigidă. Dar apoi îmi aminteam cum Cătălin a aruncat cu mâncare pe jos și Ana doar a râs: „E doar un copil!”

Zilele au trecut la fel: vizite tensionate, discuții în contradictoriu, priviri reci din partea Anei. Într-o duminică, am venit cu plăcinte calde și am găsit-o pe Ilinca plângând în baie.

— Ce s-a întâmplat, puiule?

— Mami a țipat la mine că am spart cana preferată…

Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— Toți greșim uneori. Important e să recunoaștem și să încercăm să reparăm.

Ana a intrat brusc:

— Maria, te rog să nu-i spui copilului că e vina mea!

— Nu i-am spus asta! Doar încercam să o liniștesc…

— E copilul meu! Știu eu ce are nevoie!

Am simțit cum mi se taie respirația. Am lăsat plăcintele pe masă și am plecat fără un cuvânt.

Seara aceea am plâns ca un copil. Mi-era dor de vremurile când familia era unită, când mesele de duminică erau pline de râsete și povești. Acum fiecare întâlnire era o luptă pentru putere între mine și Ana.

Într-o zi, Vlad m-a sunat:

— Mamă… Ana vrea să luăm o pauză cu vizitele tale. Zice că îi faci rău Ilincăi cu observațiile tale.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Să fiu eu cea care face rău? Eu care mi-am sacrificat viața pentru copii?

Au trecut luni fără să-mi văd nepoții. M-am refugiat în grădinărit și în discuții cu vecinele din bloc. Dar nimic nu umplea golul lăsat de absența lor.

Într-o zi ploioasă de toamnă, Vlad a venit la mine singur.

— Mamă… Ilinca te visează noaptea. Întreabă mereu de tine.

Lacrimile mi-au curs pe obraji fără rușine.

— Vlad… Eu doar vreau binele lor. Dar nu pot să stau deoparte când văd că greșiți…

— Poate că toți greșim… Poate că ar trebui să încercăm să ne ascultăm unii pe alții.

Am mers împreună la ei acasă. Ana m-a privit rece la început, dar apoi a lăsat garda jos.

— Maria… Știu că vrei binele copiilor. Dar simt că mă judeci mereu.

— Poate că am fost prea dură… Mi-e greu să accept schimbarea. Dar nu vreau să-i pierd pe cei mici…

Am stat la masă toți patru și am vorbit sincer pentru prima dată după mult timp. Am făcut compromisuri: eu promit să nu mai critic la fiecare pas; Ana promite să fie mai atentă la reguli.

Nu e ușor nici acum. Dar am învățat că dragostea pentru familie cere răbdare și deschidere.

Mă întreb adesea: oare cât de mult trebuie să cedăm pentru liniștea familiei? Și unde tragem linia între iubire și principii? Voi ce ați face în locul meu?