Când am lăsat casa nepotului meu, fiica mea m-a șters din viața ei: Povestea unei alegeri care a rupt o familie

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi? Glasul Anei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni și miros de cafea arsă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea ei tăioasă mă făcea să mă simt mai mică decât oricând.

— Ana, am vrut doar… am crezut că e mai bine așa. Vlad are nevoie de un început, tu ai deja casa ta, viața ta… am încercat să explic, dar cuvintele mi se înecau în gât.

— Nu e vorba despre casă! E vorba că nu m-ai considerat destul de importantă ca să mă întrebi! Ai ales pentru toți, fără să-ți pese! a izbucnit ea, apoi a trântit ușa și a plecat.

Asta s-a întâmplat acum patru luni. De atunci, liniștea s-a așezat peste apartamentul meu ca o pătură grea. Zilele trec încet, cu ceasul care ticăie prea tare și cu pașii mei care răsună singuri pe parchetul vechi. Mă uit la telefon de zeci de ori pe zi, sperând la un mesaj de la Ana. Nimic.

Totul a început când Vlad, nepotul meu, a venit la mine într-o seară ploioasă. Avea ochii roșii și hainele ude. — Bunico, nu mai pot sta cu tata. Se ceartă cu mama vitregă toată ziua. Pot să vin la tine?

L-am primit fără ezitare. Vlad era tot ce-mi rămăsese din băiatul meu, mort într-un accident acum zece ani. L-am crescut cât am putut după ce nora mea s-a recăsătorit și l-a lăsat mai mult pe la mine. Între noi s-a legat o dragoste tăcută, plină de gesturi mici: o supă caldă, o mână pe frunte când avea febră, un zâmbet când venea acasă cu note bune.

Într-o zi, Vlad mi-a spus: — Bunico, dacă aș avea casa mea, aș putea să-mi aduc prietenii, să nu mai depind de nimeni. M-am uitat la el și am simțit cum inima mi se strânge. Aveam 74 de ani și știam că nu voi mai apuca multe ierni. Casa bătrânească era tot ce aveam — și tot ce puteam lăsa în urmă.

Am luat decizia într-o dimineață rece de februarie. Am mers la notar cu Vlad și am semnat actele. Când i-am spus Anei, a venit valul acela de furie și dezamăgire care ne-a rupt pentru prima dată în viață.

— Tu mereu ai avut grijă doar de el! Mereu el a fost preferatul! mi-a strigat Ana într-o zi la telefon, înainte să mă blocheze peste tot.

Nu era adevărat. Ana fusese lumina ochilor mei. Dar după ce s-a măritat și s-a mutat la oraș, ne-am văzut tot mai rar. Îmi trimitea poze cu nepoata mea cea mică, Irina, dar nu venea decât de Paște sau Crăciun. Vlad era aici, lângă mine, zi de zi.

Vecina mea, tanti Lenuța, m-a întrebat într-o zi: — Mărie, nu-ți pare rău? O să rămâi singură…

— Poate că da… Dar Vlad are nevoie de un acoperiș acum. Eu… eu am trăit destul.

Dar singurătatea doare altfel decât mi-am imaginat. Seara mă uit la pozele cu Ana mică: cu codițe blonde și ochi verzi ca ai mei. Îmi amintesc cum îi coseam rochițe pentru serbări și cum plângea când îi cădea primul dinte.

Vlad vine rar acum. Are prieteni, are planuri. — Bunico, nu te supăra dacă nu vin azi… am ieșit cu băieții la fotbal. Îl înțeleg — e tânăr, are viața înainte.

Într-o duminică am încercat să o sun pe Ana. Mi-a răspuns Irina:

— Bunica? Mama nu vrea să vorbească acum…

— Spune-i că o iubesc… și că îmi pare rău.

Am închis și am plâns ca un copil.

Oamenii din sat au început să vorbească: — Uite-o pe Maria! Și-a dat casa nepotului și acum nici fiica n-o mai caută! Unii mă privesc cu milă, alții cu reproș.

Într-o seară am visat că eram toți trei la masa mare din bucătărie: eu, Ana și Vlad. Râdeam, povesteam… M-am trezit cu lacrimi pe obraz.

Mă întreb în fiecare zi dacă am făcut bine. Dacă dragostea pentru Vlad a fost mai mare decât dreptatea pentru Ana. Dacă o mamă poate repara vreodată o rană atât de adâncă.

Poate că am greșit. Poate că nu există alegere corectă când vine vorba de familie.

Dar oare există iertare pentru astfel de decizii? Sau rămânem prizonieri ai regretelor noastre până la sfârșit?