Umbra mamei: Povestea unei fiice invizibile

— Nu te mai întoarce niciodată aici! Ai auzit? Pentru mine nu mai exiști!
Vocea mamei răsuna în receptor, spartă de furie și lacrimi. Eram în gară, cu rucsacul greu în spate și inima și mai grea. Mirosea a ploaie și a cafea ieftină, iar trenul spre București urma să plece în zece minute. Am închis telefonul tremurând, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Oamenii treceau pe lângă mine, grăbiți, fără să știe că tocmai mi-am pierdut familia.

De când mă știu, am fost „fata care se descurcă singură”. Fratele meu, Vlad, s-a născut cu o boală rară la inimă. Mama și tata și-au dedicat fiecare clipă lui: spitale, tratamente, medici, rugăciuni. Eu eram acolo, mereu pe margine. „Tu ești sănătoasă, tu poți!”, îmi spunea mama când îndrăzneam să cer atenție. Dar nu voiam decât să mă țină în brațe, să-mi spună că sunt importantă.

Într-o seară, când aveam doisprezece ani, am intrat în bucătărie și am auzit-o pe mama spunându-i tatei:
— Nu știu ce ne-am face dacă s-ar întâmpla ceva cu Vlad. Pe Irina o să o descurce viața, e tare.
Am simțit atunci că nu mai am loc în casa noastră. Am început să învăț pe rupte, să iau note mari, să nu le dau motive de supărare. Dar oricât de mult mă străduiam, Vlad era mereu centrul universului nostru.

Când am luat Bac-ul cu 9.80 și am intrat la Litere la București, mama a izbucnit:
— Cum poți să ne lași acum? Vlad are nevoie de tine! Eu nu pot fi peste tot!
— Mamă, am nevoie să trăiesc și eu! Nu pot să fiu mereu umbra lui Vlad!
— Egoistă! Numai la tine te gândești!

Așa am ajuns în gară, cu sufletul sfâșiat între vină și dorința de libertate. În București m-am simțit pierdută printre străini. Colega mea de cameră din cămin, Anca, m-a întrebat într-o seară:
— Tu de ce nu vorbești niciodată cu ai tăi?
Am zâmbit amar:
— Pentru că pentru ei nu exist decât ca ajutor pentru Vlad.

Primele luni au fost un coșmar. Mama îmi trimitea mesaje pline de reproșuri:
„Sper că ești fericită acolo fără noi.”
„Vlad a întrebat de tine azi. Nu i-am spus că l-ai abandonat.”
„Să nu vii acasă de Crăciun. Nu avem nevoie de egoismul tău.”

M-am afundat în muncă și studiu ca să nu simt golul din suflet. Mergeam la bibliotecă până târziu, apoi mă întorceam în camera rece de cămin și plângeam în pernă. Îmi era dor de mirosul de cozonac al mamei, de râsul lui Vlad când îi citeam povești. Dar știam că dacă mă întorc, voi fi din nou invizibilă.

Într-o zi, după un seminar, am primit un telefon de la tata:
— Irina… Vlad e rău. E la spital. Mama nu vrea să te vadă, dar cred că ar trebui să vii.
Am alergat la gară cu inima cât un purice. În salonul alb, Vlad era palid ca varul.
— Irina… ai venit?
I-am luat mâna subțire în palmele mele.
— Sunt aici, Vlăduț.
Mama stătea într-un colț, cu ochii roșii de plâns.
— Nu trebuia să vii! Ai ales deja!
— Mamă… sunt tot copilul tău.
— Nu! Eu am doar un copil acum!

Am ieșit pe hol și am izbucnit în plâns. Tata a venit lângă mine:
— Știu că ți-e greu… dar mama ta nu știe altfel. Toată viața ei a fost despre Vlad.
— Dar eu? Eu unde sunt?
El a dat din umeri neputincios.

După ce Vlad s-a făcut bine, m-am întors la București. De atunci nu am mai primit niciun mesaj de la mama. Doar tăcere. Tata îmi scrie uneori pe ascuns: „Sunt mândru de tine.” Dar rana rămâne.

Au trecut trei ani. Am terminat facultatea cu brio și mi-am găsit un job la o editură micuță. Încerc să-mi construiesc o viață fără trecutul care mă apasă ca o piatră de moară. Dar uneori, noaptea târziu, mă întreb dacă voi fi vreodată suficient de puternică să iert sau să uit.

M-am întâlnit recent cu Anca la o cafea.
— Irina… tu chiar nu vrei să te împaci cu ai tăi?
— Cum să mă împac cu cineva care nu mă vede?
Ea a oftat:
— Poate că timpul vindecă…
Dar eu știu că unele răni nu se vindecă niciodată complet.

Acum stau singură în garsoniera mea micuță și privesc pe geam luminile orașului. Îmi lipsește familia pe care n-am avut-o niciodată cu adevărat. M-am întrebat mereu: cât trebuie să te sacrifici pentru cei dragi? Și când devine sacrificiul o povară care te distruge?

Poate că nu sunt singura care a trăit în umbra unui frate sau a unei surori. Poate că mulți dintre noi ne luptăm cu vina pentru alegeri pe care le-am făcut ca să supraviețuim. Dar oare cât timp putem trăi fără iubirea părinților? Și cine suntem noi atunci când nu mai suntem „copilul cel bun”?

Oare voi reuși vreodată să mă iert pentru că am ales propria mea viață? Sau voi rămâne mereu fata invizibilă din umbra mamei?