Când ușa se trântește: Povestea unei vizite neașteptate

— Nu deschide, Maria! Nu vezi că iar vine fără să anunțe? vocea lui Vlad răsună din sufragerie, în timp ce eu, cu mâinile încă ude de la vase, mă uitam nehotărâtă spre ușă. Sunase deja de două ori, apăsat, ca și cum ar fi vrut să ne amintească cine are ultimul cuvânt în casa asta.

Am tras aer adânc în piept și am deschis. În prag stătea doamna Ileana, mama lui Vlad, cu o privire tăioasă și o pungă mare de cumpărături. „Bună ziua, mamă! Ce surpriză…”, am încercat să zâmbesc, dar deja simțeam cum mi se strânge stomacul. Știam ce urmează: observații despre curățenie, despre cum gătesc, despre cum cresc copilul.

„Am trecut să văd ce mai faceți, că nu mai dați niciun semn. Și să vă aduc niște carne de la țară, că sigur nu găsiți la oraș carne adevărată”, a spus, intrând fără să aștepte invitație. Vlad s-a ridicat, a dat ochii peste cap și a ieșit pe balcon, lăsându-mă singură cu ea.

A început să inspecteze bucătăria, să ridice capacul oalei, să verifice dacă am șters bine masa. „Maria, iar ai pus sare prea puțină în ciorbă. Copilul are nevoie de gust, nu de apă chioară!” Am simțit cum îmi ard obrajii de rușine și furie. M-am abținut să nu răspund, dar în minte îmi urlau toate replicile pe care nu le-am spus niciodată.

Apoi s-a dus la camera copilului. „Iar l-ai lăsat pe Matei cu tableta? Pe vremea mea copiii se jucau afară, nu stăteau ca legumele!” Matei s-a uitat la mine speriat. Am încercat să-l liniștesc cu o mângâiere, dar doamna Ileana deja îi lua tableta din mână.

După două ore de observații și critici, Vlad a intrat în sfârșit în casă. „Mamă, poate ar fi bine să ne anunți când vii. Știi că avem și noi programul nostru.”

„Așa v-am crescut eu? Să-mi închideți ușa în nas? Să nu pot veni la copilul meu când vreau?”

Vocea ei era tăioasă, dar ochii i s-au umezit pentru o clipă. Am simțit un nod în gât. Între noi plutea o tensiune veche, nespusă: eu eram mereu străina care nu făcea nimic pe placul ei, iar ea era mereu mama care nu accepta că fiul ei are acum propria familie.

Seara, după ce a plecat trântind ușa, Vlad m-a luat în brațe. „Îmi pare rău… Așa e ea de când tata a murit. Nu știe să fie singură.”

Am început să plâng. „Dar eu ce vină am? De ce trebuie să suport toate astea? Nu mai pot…”

În zilele următoare, doamna Ileana nu a mai dat niciun semn. Niciun telefon, niciun mesaj. Vlad era tot mai abătut. „Poate am fost prea duri cu ea”, mi-a spus într-o seară. „E mama mea totuși.”

Eu mă simțeam prinsă între două lumi: una în care voiam liniște și respect în casa mea, alta în care trebuia să accept că familia lui Vlad va fi mereu prezentă, cu bune și cu rele.

Au trecut săptămâni până când am primit un mesaj scurt: „Sper că sunteți bine.” Atât. Am simțit un gol imens. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit și eu undeva. Poate trebuia să fiu mai răbdătoare. Poate trebuia să-i spun ce simt, nu doar să tac și să adun resentimente.

Într-o duminică am decis să mergem noi la ea. Am găsit-o singură, privind pe geam. Ne-a primit fără zâmbet, dar fără reproșuri. Matei i-a sărit în brațe și pentru prima dată am văzut-o zâmbind sincer.

Am stat la masă împreună, fără critici sau observații. Doar povești din copilăria lui Vlad și râsete stinghere. La plecare mi-a spus încet: „Știu că nu e ușor cu mine… Dar mi-e greu să fiu singură.”

Am plecat acasă cu inima grea. Poate că niciuna dintre noi nu știe cum să fie mamă sau noră perfectă. Poate că uneori ușile se trântesc doar ca să ne amintească cât de mult avem nevoie unii de alții.

Mă întreb: dacă aș fi avut curajul să vorbesc deschis mai devreme, s-ar fi schimbat ceva? Sau unele răni trebuie doar lăsate să se vindece în timp?