„Mi-ai spus că nu-mi voi mai vedea niciodată nepoții…” – Mărturia cutremurătoare a unei bunici din România

— Nu vreau să te mai văd niciodată în preajma copiilor mei! Ai înțeles? Glasul Mirelei, nora mea, răsuna în receptor cu o furie pe care nu i-o cunoșteam. Mâinile îmi tremurau, telefonul aproape că mi-a scăpat din mână. Am încercat să spun ceva, orice, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— Mirela, te rog… ce s-a întâmplat? Ce-am făcut?

— Știi foarte bine ce-ai făcut! Nu vreau să mai discutăm. Să nu mă mai cauți!

Apoi a închis. Am rămas cu telefonul la ureche, ascultând tonul sec al convorbirii întrerupte. În jurul meu, bucătăria era scufundată în liniște. Pe masă, cana de ceai aburea încă, iar pe scaunul de lângă mine, ursulețul de pluș al lui Radu, nepotul meu cel mic, zâmbea nevinovat.

Nu știu cât am stat așa, cu privirea pierdută. Îmi simțeam inima ca o piatră grea în piept. De ce? Unde am greșit? Am crescut doi copii singură după ce soțul meu, Petre, a murit într-un accident la combinat. Am muncit pe brânci ca să nu le lipsească nimic. Am fost mamă și tată pentru ei. Iar acum, când credeam că pot să mă bucur de bătrânețe și de nepoți, totul s-a năruit într-o clipă.

Mirela a intrat în familia noastră acum opt ani. O fată frumoasă, deșteaptă, dar mereu cu un aer distant. Niciodată nu m-am simțit cu adevărat acceptată de ea. Încercam să nu mă bag prea mult în viața lor, dar uneori nu mă puteam abține să nu dau sfaturi. Poate am greșit… Poate am fost prea insistentă.

Îmi amintesc ultima dată când i-am văzut pe copii. Era duminică și făcusem plăcintă cu mere, preferata lui Ana, nepoata mea cea mare. Radu se juca pe covor cu mașinuțele, iar Ana îmi citea dintr-o carte de povești. Mirela stătea la masă cu fiul meu, Sorin, și vorbeau în șoaptă. Simțeam tensiunea din aer, dar am încercat să mă prefac că nu observ.

— Mamaie, tu ai avut vreodată o prietenă care să te trădeze? m-a întrebat Ana din senin.

— Da, draga mea… Dar uneori oamenii se schimbă și trebuie să-i ierți.

Mirela s-a ridicat brusc și a început să strângă farfuriile cu gesturi repezite.

— Nu-i momentul pentru povești din astea, Ana! a spus ea tăios.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când Mirela mă punea la punct în fața copiilor. Dar niciodată nu fusese atât de rece.

După acea zi, Sorin m-a sunat tot mai rar. Mirela nu-mi răspundea la mesaje. Am încercat să nu insist… dar dorul de copii mă măcina. Într-o seară am trecut pe la ei fără să anunț. Am bătut la ușă și am auzit pași grăbiți dincolo de ușă.

— Cine e? a întrebat Mirela.

— Eu sunt… mama lui Sorin.

A deschis ușa doar cât să-mi vadă fața.

— Nu e un moment bun acum.

— Mirela, te rog… vreau doar să-i văd pe copii cinci minute.

— Nu se poate.

A închis ușa fără alte explicații. Am plecat acasă plângând în hohote pe stradă ca un copil pedepsit.

Apoi a venit acel telefon care mi-a zdrobit sufletul: „Nu vei mai vedea niciodată copiii mei!”

De atunci, zilele mele curg una după alta ca niște picături amare de ploaie. Mă trezesc dimineața cu speranța că poate astăzi Sorin va suna sau Mirela se va răzgândi. Merg la piață și cumpăr mere pentru plăcintă, doar-doar vor veni copiii pe la mine. Seara stau pe banca din fața blocului și privesc la copiii vecinilor cum se joacă. Mă gândesc la Ana și la Radu: oare au crescut? Oare mă mai țin minte?

Vecina mea, tanti Lenuța, încearcă să mă încurajeze:

— Las’ că le trece lor supărarea… Toate nurorile sunt la fel!

Dar eu știu că nu-i chiar așa. Poate am spus ceva ce n-ar fi trebuit… Poate am judecat-o prea aspru pe Mirela când a rămas fără serviciu și i-am sugerat să stea mai mult acasă cu copiii. Poate am fost prea prezentă în viața lor și n-am știut când să fac un pas înapoi.

Într-o zi am primit o scrisoare de la Ana. Scrisul ei mic și stângaci mi-a umplut ochii de lacrimi:

„Dragă mamaie,
Mi-e dor de tine și de plăcinta ta cu mere. Sper să ne vedem curând. Te iubesc!”

Am strâns scrisoarea la piept și am plâns până n-am mai avut lacrimi. Cum să trăiesc fără ei? Cum să accept că poate nu-i voi mai vedea niciodată?

Sorin nu-mi răspunde la telefon. Prietenii îmi spun să merg la Protecția Copilului sau la tribunal, dar eu nu vreau scandaluri. Vreau doar pace și dragoste în familie… Vreau să-mi țin nepoții în brațe măcar o dată.

În fiecare seară mă rog la Dumnezeu să-i lumineze pe Sorin și pe Mirela. Să-și amintească de toate clipele frumoase petrecute împreună… Să găsim o cale spre iertare.

Poate că am greșit ca mamă sau ca soacră… Dar oare există vreo mamă care să nu fi greșit niciodată? Oare dragostea pentru copii și nepoți nu merită o a doua șansă?

Mă întreb: câte familii din România trăiesc aceeași dramă tăcută? Câți bunici își plâng nepoții pierduți prin conflicte care ar putea fi rezolvate cu o vorbă bună sau o îmbrățișare?

Poate că povestea mea îi va face pe unii să se gândească de două ori înainte să rupă legături care nu se mai pot reface niciodată.

Oare există iertare pentru greșelile noastre? Oare dragostea adevărată poate vindeca rănile adânci ale unei familii? Voi ce credeți?