Noaptea care mi-a schimbat viața: Povestea unui tată singur din România

— Vlad, ai grijă de frații tăi până mă întorc! Nu deschide ușa nimănui, da?

Vocea mea răsuna în holul mic al apartamentului nostru din cartierul Titan. Era deja trecut de ora șapte seara, iar eu trebuia să ajung la serviciu pentru tura de noapte. Vlad, băiatul meu cel mare, avea 14 ani. Maria, 11, Andreea, 8, și cel mic, Paul, abia împlinise 5 ani. De când mama lor ne-a părăsit acum trei ani, totul a căzut pe umerii mei. Nu aveam pe nimeni să mă ajute. Mama mea era bolnavă la țară, iar sora mea, Camelia, nu voia să audă de „responsabilitățile mele”.

— Stai liniștit, tata! Nu se întâmplă nimic, i-am răspuns Vlad cu voce sigură, dar ochii lui trădau o teamă pe care încercam să nu o văd.

Am ieșit pe ușă cu inima strânsă. M-am gândit de o mie de ori dacă fac bine. Dar ce altceva puteam face? Să-mi pierd locul de muncă? Să nu avem ce mânca?

Noaptea aceea a fost infernală. Pe la ora două dimineața am primit un telefon. Era numărul Mariei.

— Tata… Paul a căzut și sângerează la cap! Vlad plânge și nu știm ce să facem!

Mi s-a tăiat respirația. Am fugit ca un nebun spre casă. Când am ajuns, ambulanța era deja acolo. Vecina de la trei, doamna Popescu, chemase salvarea când a auzit țipete și plânsete prin pereți.

— Domnule Ionescu? Trebuie să veniți cu noi la spital. Băiatul are nevoie de investigații.

Paul era palid și speriat. Vlad stătea într-un colț, cu ochii roșii de plâns.

— Îmi pare rău, tata… Am vrut doar să merg la baie și l-am lăsat pe Paul singur două minute…

Nu am avut putere să-l cert. Îl strângeam în brațe pe Paul și mă rugam să nu fie nimic grav.

La spital au început întrebările. De ce era copilul nesupravegheat? Unde erați dumneavoastră? Cine are grijă de copii? Asistenta socială a apărut ca din senin.

— Domnule Ionescu, știați că este ilegal să lăsați un minor să aibă grijă de alți minori?

Am simțit cum mă prăbușesc. Nu știam legea. Nu voiam decât să supraviețuim.

A doua zi am fost chemat la Direcția pentru Protecția Copilului. Camelia a venit și ea, chemată ca rudă apropiată.

— Radu, ți-am spus că nu poți face față singur! Copiii ăștia au nevoie de o mamă! — mi-a aruncat Camelia cu răceală.

— Nu ai idee cât mă chinui! Nu dorm nopțile, muncesc cât pot… Ce vrei să fac? Să-i dau la stat?

— Poate ar fi mai bine decât să pățească ceva mai rău!

M-am simțit trădat. Copiii mei erau tot ce aveam mai scump. Dar sistemul părea că vrea să mi-i ia.

Au urmat luni de anchete sociale, vizite inopinate acasă, discuții interminabile cu psihologi și asistenți sociali. Vlad nu mai vorbea cu mine decât monosilabic. Maria mă întreba în fiecare seară dacă o să ne despartă.

— Tata, dacă vine cineva să ne ia… tu vii cu noi?

Nu aveam răspunsuri. M-am învinovățit pentru fiecare decizie greșită. Pentru fiecare noapte în care am lipsit de acasă ca să aduc bani pentru pâine.

La serviciu am început să greșesc tot mai des. Șeful m-a chemat într-o zi:

— Radu, ai probleme acasă? Dacă nu te aduni, va trebui să găsim pe altcineva…

M-am simțit prins într-o capcană fără ieșire. Dacă munceam prea mult, eram un tată absent. Dacă stăteam acasă, nu aveam bani pentru copii.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Camelia — care insista să ia fetele la ea „măcar temporar” — am izbucnit:

— Nimeni nu știe cât doare să fii singur! Nimeni nu vede cât mă zbat!

Vlad a venit la mine după ce toți ceilalți s-au culcat.

— Tata… Nu e vina ta. Știu că faci tot ce poți.

L-am îmbrățișat și am plâns amândoi în tăcere.

Procesul cu Protecția Copilului s-a terminat după aproape un an. Mi-au dat voie să păstrez copiii doar dacă acceptam vizite regulate și consiliere parentală. Am acceptat orice doar ca să rămânem împreună.

Dar rana din sufletul meu nu s-a vindecat nici azi. Mă întreb mereu: unde am greșit? Ce înseamnă să fii un părinte bun într-o lume care te judecă fără să știe prin ce treci?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb pe voi: voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât poate duce un om singur înainte să cedeze?