Între dorințe și sacrificii: Povestea unei mame singure din București

— Mamă, trebuie să vorbim. E important.

Vlad stătea în picioare, sprijinit de tocul ușii de la bucătărie, cu ochii lui albaștri fixați în podea. Era seară, iar mirosul de ciorbă de perișoare plutea încă în aer. Îl simțeam neliniștit, iar inima mi se strângea fără să știu de ce.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? Am întrebat, încercând să-mi ascund oboseala după o zi lungă la birou și încă una acasă.

— M-am hotărât. Vreau să mă însor cu Irina. Și… vrem să ne mutăm împreună. Dar nu avem unde. Ne gândeam… poate aici, cu tine și cu Radu.

M-am oprit din spălat vasele. Apa fierbinte mi-a ars mâinile, dar nu am simțit nimic. M-am uitat la el, la copilul meu cel mare, care peste noapte devenise bărbat. Avea doar 20 de ani. Irina era cu un an mai mică. Am simțit cum mă cuprinde un val de panică și furie amestecată cu neputință.

— Vlad, suntem patru persoane într-un apartament cu două camere! Unde să mai stea și Irina? Și tu ești prea tânăr! Nu vrei să termini facultatea? Să-ți găsești un job stabil?

El a ridicat din umeri, privindu-mă cu acea încăpățânare pe care o cunoșteam atât de bine.

— Mamă, eu o iubesc. Și nu vreau să mai stăm despărțiți. Ne descurcăm cumva. O să lucrez mai mult la supermarket. Irina poate da meditații la engleză. Nu vreau să mai aștept.

Am simțit cum mă sufoc. Radu, fratele lui mai mic, a apărut în ușă, cu ochii mari și speriați.

— Ce se întâmplă?

— Nimic, Radu, du-te la teme! am răspuns prea repede.

Dar nu era nimic. Era totul. Erau anii mei de sacrificii, nopțile nedormite, ratele la bancă pentru apartamentul ăsta mic și vechi din Drumul Taberei, ajutorul părinților mei care abia își permit medicamentele, salariul meu de funcționară la primărie care nu ajunge niciodată până la sfârșitul lunii.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am întors pe toate părțile, ascultând respirația băieților mei din camera alăturată. M-am gândit la Irina — o fată bună, dar și ea crescută de o mamă singură, fără sprijin real. M-am gândit la mine la 20 de ani: visam să scap din casa părinților mei, să am libertate, dar nu aveam curajul lui Vlad.

A doua zi dimineață am sunat-o pe mama.

— Mamă, Vlad vrea să se însoare și să aducă fata aici. Ce să fac?

A oftat greu.

— Ana, fiecare generație are nebunia ei. Dar tu nu poți duce totul pe umeri. Spune-i adevărul: nu ai cum să-i ajuți mai mult decât ai făcut-o până acum.

Dar cum să-i spun asta copilului meu? Cum să-i frâng aripile?

În zilele următoare, atmosfera în casă a devenit apăsătoare. Vlad era tot mai tăcut, Radu tot mai retras. Irina venea des pe la noi; încerca să mă ajute la treburi prin casă, dar simțeam că nu-și găsește locul. Într-o seară am găsit-o plângând pe balcon.

— Irina, ce s-a întâmplat?

— Doamnă Ana… mi-e frică. Vlad vrea totul acum și eu… eu nu știu dacă sunt pregătită. Mama mea zice că greșim. Dar dacă îl pierd?

Am luat-o în brațe și am simțit cât de fragilă e lumea lor. Mi-am amintit de mine și de tatăl băieților — cum ne-am grăbit și noi, cum totul s-a destrămat când au apărut greutățile.

Într-o duminică am încercat să avem o discuție toți patru.

— Vlad, Irina… vă iubesc pe amândoi ca pe copiii mei. Dar viața nu e doar despre iubire. E despre facturi, spațiu, răbdare. Eu nu pot să vă ofer mai mult decât atât: un acoperiș deasupra capului și sprijin cât pot. Dar nu pot face minuni.

Vlad a izbucnit:

— Deci nu vrei să ne ajuți! Mereu ai pus piedici! Niciodată nu ai avut încredere în mine!

M-a durut până în măduva oaselor.

— Nu e vorba de încredere! E vorba că nu avem loc! Radu are nevoie de spațiu pentru școală! Eu am nevoie de liniște după două joburi! Voi aveți nevoie de intimitate! Cum crezi că o să funcționeze?

Irina a început să plângă din nou. Radu a ieșit din cameră trântind ușa.

Au urmat zile reci între noi. Vlad a început să lipsească nopțile de acasă; Irina venea tot mai rar. Radu s-a închis în el; l-am găsit scriind poezii triste despre familie și dorința de a fugi undeva unde nimeni nu se ceartă.

Într-o seară târzie, Vlad s-a întors acasă cu ochii roșii.

— Mamă… îmi pare rău că am țipat la tine. Dar simt că mă sufoc aici. Nu vreau să te rănesc… dar nici nu pot renunța la Irina.

L-am strâns în brațe și am plâns amândoi ca doi copii pierduți într-o lume prea mare pentru noi.

Au trecut luni de atunci. Vlad și Irina au decis să mai aștepte cu nunta; Vlad s-a angajat full-time și încearcă să strângă bani pentru chirie. Radu merge la terapie școlară; eu încerc să fiu mai blândă cu mine însămi.

Dar întrebarea rămâne: ce faci când dragostea copiilor tăi intră în conflict cu realitatea dureroasă a vieții? Cât poți sacrifica din tine pentru fericirea lor — fără să te pierzi cu totul?