Ani departe pentru viitorul lor: Am cumpărat fiecărui copil o casă, dar nu m-au lăsat să rămân peste noapte

— Nu poți rămâne aici peste noapte, mamă. E prea mic apartamentul și… știi și tu, copiii au nevoie de spațiu.

Vocea Mariei, fiica mea cea mare, răsuna în capul meu ca un ecou dureros. Stăteam în pragul ușii, cu valiza la picioare și cu inima strânsă. În spatele meu, pe palier, se auzea zgomotul liftului care urca încet, ca o bătaie de ceas ce-mi măsura răbdarea. Mă uitam la Maria și nu o recunoșteam. Unde era fetița care plângea după mine când plecam la muncă în Italia? Unde era copilul care-mi scria scrisori cu greșeli de ortografie și desene stângace?

Am muncit douăzeci și trei de ani în străinătate. Am spălat bătrâni, am făcut curățenie în casele altora, am dormit pe canapele înguste și am mâncat resturi ca să pot trimite bani acasă. Fiecare leu a fost pentru copiii mei: Maria, Vlad și Cătălina. Le-am cumpărat fiecăruia câte un apartament, să nu ducă lipsă de nimic. Le-am plătit studiile, le-am trimis haine și jucării. Am trăit cu dorul în piept, cu telefonul lipit de ureche și cu lacrimi pe obraz de fiecare dată când auzeam „Mi-e dor de tine, mamă”.

Când am decis să mă întorc definitiv acasă, visam la o masă mare cu toți copiii mei, la nepoți alergând prin casă și la miros de cozonac proaspăt. Dar realitatea a fost alta. Maria m-a primit cu brațele deschise la început, dar după câteva zile a început să-mi dea de înțeles că nu e loc pentru mine. Vlad mi-a spus direct:

— Mamă, eu am nevoie de intimitate cu soția. Poate găsești ceva la Cătălina.

Cătălina era mereu ocupată. „Am mult de lucru, mamă. Poate altă dată.”

Într-o seară friguroasă de noiembrie, am stat pe o bancă în fața blocului Mariei, cu valiza lângă mine și cu ochii în lacrimi. O bătrână s-a apropiat de mine:

— Ce faci aici, dragă? Nu te lasă copiii să intri?

Am dat din cap și mi-am mușcat buzele să nu izbucnesc în plâns.

— Așa sunt tinerii ăștia acum… Nu mai știu ce-i respectul.

Mi-am amintit de anii când eram tânără și mama mea venea la noi cu plasele pline de bunătăți. O primeam mereu cu drag, îi pregăteam patul cel mai bun. Acum eu eram cea care nu-și găsea locul.

Am încercat să vorbesc cu copiii mei:

— Voi știți cât am muncit pentru voi? Voi știți câte nopți am plâns singură într-o țară străină?

Maria a oftat:

— Știm, mamă. Dar ai ales să pleci. Noi am crescut fără tine.

M-a durut mai tare decât orice palmă. Am vrut să le spun că nu am avut de ales, că dacă rămâneam aici nu aveam ce să le dau de mâncare. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

Într-o zi, Vlad m-a sunat:

— Mamă, ai putea să ne ajuți cu copiii weekendul viitor? Dar să nu rămâi peste noapte, te rog.

M-am simțit ca o bonă plătită cu dragoste pe datorie. Am acceptat, doar ca să-i văd pe nepoți.

Într-o seară, Cătălina a venit la mine:

— Mamă, tu ai făcut totul pentru noi… dar parcă nu te mai cunoaștem. Ai lipsit prea mult.

Am simțit că mă prăbușesc. Toată viața mea fusese pentru ei și acum eram o străină în propria familie.

Am început să mă întreb dacă sacrificiul meu a avut vreun rost. Dacă nu cumva am pierdut tot ce era mai important: dragostea copiilor mei.

Într-o duminică dimineață, am mers la biserică și m-am rugat să-mi dea Dumnezeu putere să-i iert și să mă iert pe mine însămi. La ieșire, preotul m-a întrebat:

— Ce te apasă pe suflet?

I-am povestit totul printre lacrimi.

— Dragostea nu se măsoară în bani sau case. Dragostea se construiește zi de zi, cu răbdare și iertare.

Am plecat acasă cu sufletul greu. M-am uitat la pozele copiilor mei din copilărie și am plâns ca atunci când îi lăsam la grădiniță.

Acum stau singură într-o garsonieră mică pe care mi-am cumpărat-o din ultimii bani strânși. Copiii mă sună din când în când, dar nu mai e ca înainte.

Mă întreb adesea: oare merită să sacrifici totul pentru viitorul copiilor tăi dacă riști să pierzi legătura cu ei? Ce e mai important: siguranța materială sau prezența ta lângă ei?

Poate că răspunsul nu e niciodată simplu… Dar voi ce credeți? Ați face același sacrificiu dacă ați ști cum se va termina?