Nopți fără somn și miros de ciorbă: Povestea mea cu Vlad

— Nu mai pune sare, Maria, e deja prea sărată! vocea mamei răsună din camera alăturată, tăioasă ca un cuțit.

Mâna îmi tremură pe lingura de lemn. E trecut de miezul nopții, iar eu am uitat de somn. În bucătăria mică din apartamentul nostru de la etajul patru, aburii ciorbei se ridică leneși spre tavanul scorojit. Mă uit la ceas: 2:13. Nu pot dormi. Nu pot să nu mă gândesc la Vlad.

Vlad… bărbatul care mi-a furat inima într-o seară ploioasă de octombrie, la o petrecere banală între prieteni. Era atât de atent, atât de galant. Îmi aducea flori fără motiv și mă făcea să râd până uitam de mine. Dar azi, când îi aud numele, simt cum stomacul mi se strânge ca o cârpă udă.

— Maria, tu chiar nu vezi că te folosește? mă întreba adesea sora mea, Ioana, cu ochii ei mari și negri plini de griji.

— Nu e adevărat! îi răspundeam mereu, apărată parcă de un scut invizibil al speranței. Vlad mă iubește. Doar trece printr-o perioadă grea la muncă.

Adevărul e că nu voiam să văd. Nu voiam să recunosc că omul care mă ținea în brațe noaptea era același care mă făcea să plâng în baie, cu robinetul pornit ca să nu mă audă nimeni.

Prima dată când am simțit că ceva nu e în regulă a fost într-o duminică dimineața. Vlad venise acasă târziu, mirosind a parfum străin și a vin ieftin. Am întrebat:

— Unde ai fost?

A râs scurt, fără să mă privească:

— La fotbal cu băieții. Ce vrei, să stau ca tine în casă?

M-am simțit mică, inutilă. Dar am tăcut. A doua zi mi-a adus trandafiri roșii și mi-a spus că sunt femeia vieții lui. Și eu l-am crezut.

Anii au trecut și fiecare zi a devenit o luptă cu mine însămi. Vlad era tot mai absent, tot mai rece. Seara venea acasă doar ca să doarmă sau să-și verse nervii pe mine. Odată, după ce i-am spus că am pierdut serviciul la croitorie, a izbucnit:

— Ești bună doar să gătești și să plângi! Ce bărbat ar vrea o femeie ca tine?

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Dar nu am plecat. Nu aveam unde. Mama era bolnavă, Ioana avea doi copii mici și un soț șomer. Tata murise demult. Eram singură.

Într-o noapte ca asta, fără somn și cu ciorba pe foc, l-am găsit pe Vlad scriind mesaje pe telefon, zâmbind larg unei alte femei. Am simțit cum lumea mea se prăbușește.

— Cine e? am întrebat cu voce stinsă.

A ridicat din umeri:

— Nu e treaba ta.

Atunci am știut că totul s-a terminat. Am plâns ore întregi, dar dimineața m-am privit în oglindă și am văzut o femeie pe care nu o mai recunoșteam: obosită, cu ochii umflați și sufletul gol.

Divorțul a fost un coșmar. Vlad a încercat să mă facă să par nebună în fața judecătorului. A spus că sunt isterică, că inventez totul. Mama plângea zilnic, Ioana încerca să mă susțină cum putea.

— Maria, trebuie să fii tare! Pentru tine! Pentru noi!

Am câștigat procesul după luni de umilințe și minciuni. Dar victoria nu a avut gust dulce. Am rămas cu un apartament mic și cu o inimă frântă.

Acum, în fiecare noapte fără somn, gătesc. Poate pentru că doar în bucătărie simt că mai pot controla ceva din viața mea. Mirosul ciorbei îmi amintește de copilărie, de vremurile când tata era încă viu și râdea cu noi la masă.

Uneori mă întreb dacă nu cumva eu am greșit undeva. Dacă nu am fost destul de bună sau destul de frumoasă pentru Vlad. Dar apoi îmi amintesc privirea lui rece și vorbele lui tăioase și știu că vina nu e a mea.

Într-o seară, Ioana a venit la mine cu copiii ei. Am stat la masă toți patru și am râs pentru prima dată după mult timp.

— Maria, viața merge înainte! mi-a spus ea zâmbind trist.

Poate că are dreptate. Poate că într-o zi voi putea ierta tot ce s-a întâmplat și voi putea iubi din nou.

Dar acum… acum gătesc și mă gândesc: câte femei ca mine stau nopțile treze, încercând să-și adune bucățile sufletului? Oare cât curaj ne trebuie să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?