Între dorința tatălui meu și visul meu: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu mai am răbdare, Ilinca! Ai 32 de ani, când ai de gând să te maturizezi? Să-ți faci și tu o familie, să nu mor eu fără nepoți!
Vocea tatălui meu, Ion, răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uit la el, cu mâinile tremurânde în jurul ceștii. Mama, Maria, tace cu ochii în farfurie, ca de obicei.
— Tată, nu vreau să fac copii doar ca să bifez o rubrică pe lista ta de dorințe, îi răspund încet, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.
— Nu e vorba de dorințele mele! E vorba de normalitate! Toți colegii mei au nepoți. Ce-o să zică lumea? Ce rost are să muncești atâta dacă nu lași nimic în urmă?
Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină. De câte ori avem discuția asta? De câte ori trebuie să-i explic că nu vreau copii acum, poate niciodată? Că viața mea nu se reduce la a fi mamă?

Am crescut într-un sat din județul Bacău, unde tradițiile sunt mai puternice decât orice vis personal. Tata a fost mereu un om aspru, muncitor, respectat în comunitate. Pentru el, familia e totul. Pentru mine… familia e un cuvânt complicat.

După liceu am plecat la București, la facultate. Am simțit pentru prima dată libertatea: să merg unde vreau, să iubesc pe cine vreau, să visez fără să-mi fie frică de judecata satului. Am avut relații, am iubit, am suferit. Dar niciodată nu m-am văzut mamă. Poate pentru că am văzut-o pe mama cum s-a stins încet sub greutatea așteptărilor și a sacrificiilor. Poate pentru că vreau altceva de la viață.

Când m-am întors acasă de Crăciun anul trecut, tata m-a întâmpinat cu același reproș:
— Toți copiii din sat au venit cu nepoții la colindat. Tu vii singură ca o străină.

Am simțit cum mă sufoc. Am vrut să-i spun că nu sunt singură, că am prieteni, că am o viață plină la București. Dar pentru el nu contează decât ce vede lumea.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, tata a trântit ușa și a urlat:
— Dacă nu vrei să-ți faci familie, să nu mai calci pragul casei mele! Și să nu te aștepți la nimic de la mine! Tot ce am muncit o să dau lui Vasile, nepotul meu care are deja doi copii!

Am rămas împietrită. Mama a venit lângă mine și m-a strâns în brațe.
— Ilinca, tatăl tău e greu de înduplecat… Dar poate are dreptate. Ești singură. Cine o să aibă grijă de tine la bătrânețe?

M-am desprins din brațele ei și am fugit în camera mea. Am plâns ore întregi. M-am întrebat dacă sunt egoistă. Dacă greșesc că vreau altceva. Dacă fericirea mea chiar contează sau trebuie să mă supun regulilor nescrise ale familiei.

La București, prietena mea cea mai bună, Simona, mă ascultă mereu:
— Ilinca, tu nu trăiești pentru tata tău! Dacă nu simți că vrei copii, nu-i face! E viața ta!

Dar vocea tatălui meu răsună mereu în mintea mea: „Ce rost are totul dacă nu lași nimic în urmă?”

Am încercat să-i explic:
— Tată, eu las ceva în urmă prin munca mea. Ajut oameni, scriu articole care schimbă mentalități. Nu trebuie să fiu mamă ca să contez.
— Prostii! O femeie adevărată face copii! Altfel n-ai valoare!

M-am simțit mică și inutilă. Am început să evit telefoanele de acasă. Seara mă uit la poze vechi cu mine copil și mă întreb când s-a rupt legătura dintre noi.

Într-o zi, tata mi-a trimis un mesaj sec: „Dacă nu vii acasă cu un bărbat și cu planuri clare de familie până la Paște, să nu mai vii deloc.”

Am stat pe marginea patului ore întregi cu telefonul în mână. Să cedez? Să mă mint pe mine doar ca să-l mulțumesc? Să renunț la tot ce sunt doar pentru liniștea lui?

La serviciu nu pot vorbi despre asta. Colegii mei râd când aud de presiunea părinților: „Las’ că trece! Toți părinții vor nepoți!” Dar pentru mine nu e o glumă. E o rană care se adâncește cu fiecare zi.

Într-o duminică am mers la mamaia Ana, singura care mă înțelege fără să judece.
— Draga mea, fiecare om are drumul lui. Eu am făcut copii pentru că așa era vremea atunci. Dar tu poți alege altfel. Sufletul tău știe ce vrea.

Am plâns în brațele ei ca un copil.

Paștele se apropie și simt cum mă sufoc sub greutatea deciziei. Tata mă sună zilnic:
— Ce-ai hotărât? Ai găsit pe cineva? Nu-mi fă rușine!

Nu știu ce să fac. Sufletul meu urlă după libertate, dar inima mea sângerează la gândul că-mi pierd familia.

Într-o seară l-am sunat pe tata:
— Tată… eu nu pot trăi viața ta. Trebuie să-mi trăiesc viața mea.
A tăcut lung.
— Atunci să nu te mai plângi când o să rămâi singură!

Am închis telefonul și am simțit cum cade o cortină între noi.

Acum stau singură în apartamentul meu din București și mă întreb: oare chiar sunt egoistă dacă aleg alt drum? Oare fericirea mea valorează mai puțin decât liniștea părinților mei? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?