Între două mame: Povara alegerii

— Nu pot să cred, Irina! Tu chiar ai de gând să o lași pe mama ta singură, ca să ai grijă de soacra ta? Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ceaiul de tei. Mâinile îi tremurau pe cana veche, iar ochii îi ardeau de supărare.

Am rămas nemișcată, cu spatele lipit de chiuvetă, încercând să-mi adun gândurile. În mintea mea, se derulau imagini cu soacra mea, doamna Maria, întinsă pe patul din apartamentul rece de la etajul patru, cu fața trasă și ochii pierduți. De când făcuse accidentul vascular, nu mai putea să se ridice singură. Soțul meu, Vlad, era plecat la muncă în Germania. Totul căzuse pe umerii mei.

— Mamă, nu e vorba că te las singură. Dar Maria chiar nu are pe nimeni. Tu ai pe tata, ai vecinele, ai biserica…

— Și tu crezi că eu nu am nevoie de tine? Că nu mă doare când văd că alegi pe altcineva în locul meu?

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. M-am simțit mică, vinovată, prinsă între două lumi care se prăbușeau peste mine. Am încercat să-i explic:

— Vlad nu poate veni acasă. Dacă nu mă duc eu la mama lui, cine să o ajute? Nu poate nici să mănânce singură…

Mama a oftat adânc și a lăsat cana pe masă cu un zgomot sec.

— Mereu ai pus familia lui Vlad înaintea noastră. Mereu! De parcă noi am fi niște străini.

Am simțit lacrimile urcându-mi în gât. Nu era adevărat. Dar cum să-i explic unei mame care a crescut singură doi copii, care s-a sacrificat pentru noi, că acum trebuie să mă împart? Cum să-i spun că nu pot să fiu peste tot?

A doua zi am plecat la Maria. Blocul ei mirosea a vechi și a medicamente. Am găsit-o plângând încet, cu mâinile strânse pe cearșaful ponosit.

— Irina, îmi pare rău că te chinui așa… Dacă aș putea măcar să mă ridic singură…

I-am șters lacrimile și i-am zâmbit forțat.

— Nu-i nimic, mamă Maria. Suntem familie. Asta facem pentru cei dragi.

În timp ce îi pregăteam supa și îi schimbam lenjeria, gândurile îmi fugeau la mama mea. O vedeam stând singură la masa din bucătărie, privind pe geam la copacii goi din fața blocului nostru. Oare chiar am rănit-o atât de tare?

Seara târziu, când am ajuns acasă, am găsit un bilet pe masă: „Sunt la biserică. Nu mă aștepta.”

Am izbucnit în plâns. M-am simțit ruptă în două: fiica loială și nora responsabilă. Niciuna dintre roluri nu părea destul de bună.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Mama nu-mi mai răspundea la telefon. Tata încerca să mă liniștească:

— Las-o, Irina, îi trece ei. Știi cum e mama ta… Dar eu știam că nu era doar orgoliu. Era frica de a fi uitată, de a fi lăsată pe dinafară.

La Maria acasă, boala avansa. Într-o noapte a făcut febră mare și am stat lângă ea până dimineața. Am sunat la salvare și am mers cu ea la spital. În sala de așteptare, am simțit pentru prima dată că nu mai pot. Corpul meu era obosit, sufletul meu era sfâșiat.

După câteva zile, Vlad m-a sunat din Germania.

— Irina, știu că e greu… Dar fără tine acolo, mama n-ar supraviețui.

— Și mama mea? Cine are grijă de ea?

A tăcut. Și eu am tăcut. Era o liniște grea între noi.

Într-o duminică dimineață am decis să merg la mama acasă. Am găsit-o citind Biblia în sufragerie.

— Mamă…

Nu s-a uitat la mine.

— Știi ce doare cel mai tare? Că niciodată nu m-ai întrebat ce simt eu cu adevărat.

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna.

— Îmi pare rău… Nu știu cum să fac să fie bine pentru toți.

A oftat și mi-a strâns mâna.

— Poate că nu trebuie să fie bine pentru toți. Poate trebuie doar să fii sinceră cu tine.

Am plâns amândouă în tăcere. Pentru prima dată am simțit că nu trebuie să aleg între ele — ci doar să iubesc cât pot și cum pot.

Acum, când privesc în urmă la acele zile grele, mă întreb: oare câți dintre noi nu suntem prinși între datoria față de părinți și cea față de familia pe care ne-am construit-o? Cum găsim echilibrul fără să ne pierdem pe noi înșine?

Poate că răspunsul nu e niciodată simplu. Dar oare voi ce ați fi făcut în locul meu?