Între două lumi: Povara unei case cu două stăpâne

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce fetița noastră, Ilinca, se juca pe covorul din sufragerie. Soțul meu s-a uitat la mine, obosit, cu ochii lui albaștri care altădată mă linișteau, dar acum păreau pierduți.

— Ce vrei să facem, Ana? Mama nu are unde să se ducă. Știi bine că după ce tata a murit, apartamentul acela mic din cartierul vechi nu-i mai ajunge. Și nici bani de chirie nu avem.

Am simțit cum mă sufoc. Mi-am amintit instantaneu de copilăria mea, când locuiam cu bunica din partea tatălui. Era mereu nemulțumită, mereu cu ochii pe mama, mereu cu reproșuri și reguli absurde. Am crescut într-o casă unde nu aveai voie să râzi prea tare, să vorbești la masă sau să-ți exprimi dorințele. Acum, la 33 de ani, mă regăseam în același coșmar, doar că de data asta eram eu mama care trebuia să-și apere copilul.

Soacra mea, doamna Viorica, era o femeie trecută prin multe. Îi recunoșteam suferința și singurătatea, dar nu puteam ignora felul în care îmi invada viața. În fiecare dimineață intra peste mine în bucătărie și începea să comenteze:

— Ana, iar ai pus prea multă sare în ciorbă! Și uite ce dezordine e aici… Pe vremea mea, femeile știau să țină casa!

Mă mușcam de limbă să nu răspund. Vlad era la serviciu toată ziua, iar eu lucram de acasă, încercând să jonglez între deadline-uri și crizele de nervi ale soacrei. Ilinca simțea tensiunea și mă întreba uneori:

— Mami, de ce e bunica supărată pe tine?

Ce puteam să-i spun? Că unele răni nu se vindecă niciodată? Că uneori familia te poate răni mai tare decât orice străin?

Într-o zi, după o ceartă aprinsă despre cum ar trebui să o cresc pe Ilinca — „Copiii trebuie să asculte de bătrâni! Pe vremea mea nu se răsfățau atâta!” — am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am simțit mică, neputincioasă și prinsă într-o capcană fără ieșire.

Seara aceea a fost decisivă. Vlad a venit acasă și m-a găsit cu ochii roșii.

— Ana, trebuie să găsim o soluție. Nu vreau să te pierd.

— Nu mai pot trăi cu mama ta sub același acoperiș. Nu vreau ca Ilinca să crească așa cum am crescut eu. Nu vreau să devin o umbră în propria mea casă.

A doua zi am avut o discuție lungă cu Viorica. Am încercat să fiu calmă:

— Doamnă Viorica, vă mulțumesc că ne-ați ajutat atâta timp, dar simt că avem nevoie de spațiul nostru ca familie. Vreau ca Ilinca să crească într-un mediu liniștit.

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer.

— Asta e recunoștința voastră? După tot ce-am făcut pentru Vlad?

— Nu e vorba de recunoștință… E vorba de sănătatea noastră sufletească.

Au urmat zile tensionate. Vlad a încercat să vorbească cu sora lui, Simona, dar ea avea deja trei copii și un apartament mic. Am început să căutăm soluții: o garsonieră la periferie pentru Viorica, un credit mic… Orice numai să avem liniște.

În tot acest timp, rudele au început să comenteze:

— Cum adică s-o dați pe mama afară? Ce fel de noră ești tu?

Vecinele șușoteau pe la colțuri. Mama mea m-a sunat plângând:

— Ana, știu prin ce treci… Dar nu te lăsa! Sănătatea ta contează!

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, Vlad mi-a luat mâna:

— Îmi pare rău că te-am pus în situația asta. Dar știi ceva? Ai dreptate. Trebuie să ne gândim la noi.

Am simțit pentru prima dată că nu sunt singură. Am început împreună demersurile pentru ca Viorica să se mute într-o garsonieră socială. A fost greu — au fost lacrimi, reproșuri, nopți nedormite. Dar am reușit.

Câteva luni mai târziu, casa noastră era din nou liniștită. Ilinca râdea din toată inima, iar eu simțeam că pot respira. Viorica venea în vizită la sfârșit de săptămână și relația noastră s-a îmbunătățit treptat. Nu mai eram două stăpâne într-o singură casă.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am fost egoistă. Dar apoi mă uit la Ilinca și știu că am ales corect.

Oare câte femei din România trăiesc încă drama asta? Oare când vom învăța că o familie fericită nu înseamnă sacrificiul tăcerii?